Starea Săptămânii 5 iulie 2025
Tot ce credem că trebuie să știi
Bun găsit la Starea Săptămânii!
🟠 O glumă pe care un estonian n-o s-o priceapă niciodată: „Declarațiile online se depun la etajul II“. Sau altă glumă: „Digitalizarea ANAF este o prioritate națională“. Pardon: digitalizarea accelerată! Așa a zis Ciolacu acum doi ani, când era în plină glorie. Altă glumă: Orlando Teodorovici, că și el era cu digitalizarea. De ce n-o să înțeleagă estonienii aceste glume? Pentru că Estonia este singura țară din lume unde serviciile publice sunt digitalizate 100%. Cică Estonia are și o ambasadă digitală. În Luxemburg. Nu e glumă.
🟠 Glumele cu pantera au ajuns și la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, care anunță că a găsit niște urme destul de vechi de panteră: din 1986. CNSAS publică o notă informativă din 16 decembrie 1986, semnată cu numele conspirativ „PANTERA“. Probabil prima panteră din lume care a-nceput să ciripească cip-cip-cirip. La Securitate.
🟠 În iunie 2022 s-a înființat o agenție ce ar trebui să coordoneze construcția spitalelor regionale. Până aici, totul clar. De-aici încolo începe un spectacol cu ciudați, că altfel nu putem spune. Agenția asta era o cerință din PNRR, deși, bizar, ele nu sunt finanțate din fonduri PNRR. Dar asta e cea mai mică bizarerie. Pentru celelalte, vorba reclamei, există acest articol de pe snoop: „Informații confidențiale scoase pe stick din instituția care face spitale regionale, dirijată de un fost șef SRI și un fost lider în Partidul Socialist“.
🟠 Nu-ți ajunge salariul de la o lună la alta, cum se spune? Trăiești din salariu în salariu? Ei bine, s-a găsit soluția pentru a evita aceste neplăceri! E simplu: iei 19 salarii pe lună. Îți dai seama cum e să-ți intre aproape în fiecare zi o leafă? Da, bineînțeles că e posibil, iată, acest om, pensionar SRI, o dovedește din plin. Urmărește-ne și pentru alte sfaturi financiare.
🟠 Dacă vrei să știi cine a inventat – în România, da! – fisiunea nucleară, citește acest articol, este foarte educativ, iar titlul mai mult decât sugestiv: „Compania de stat Nuclearelectrica: cumuluri uriașe de pensii-salarii, între 40.000 de lei și 117.000 de lei net lunar / Directorul Cosmin Ghiță: venituri de 2,29 milioane lei brut / Există «ajutor social de pensionare» de 2-3 salarii de bază / Fiul lui Toni Greblă și o fotografă de nunți – printre angajați“. Da, evident că am glumit cu invenția fisiunii, n-au inventat nici pe dracu’, nici măcar schemele astea prin care ajung unii să câștige într-o lună cât toți locuitorii orașului Cernavodă la un loc nu-s inventate de ei. (Atenție, dacă te știi cu probleme cardiace sau ceva, mai bine nu citești, în combinație cu căldura excesivă poate să dăuneze sănătății.)
🟠 Așa ceva nici în cărți nu vezi: un taximetrist din București a avut rara ocazie de a țepui un diplomat nigerian de 90 de ani și laureat al premiului Nobel pentru Literatură pe deasupra. Uau. I-a cerut 400 de euro pe o cursă de la Aeroportul Otopeni până în centrul Capitalei. Chestie care, oricum ai lua-o, bate la ochi, astfel că în poveste a apărut și Poliția. Așteptăm să aterizeze și un laureat al premiului Nobel pentru Economie. Probabil că va lua el bani de la taximetrist.
🟠 Medicii trag un semnal de alarmă, un studiu realizat recent de Massachusetts Institute of Technology (MIT) arată că folosirea instrumentelor de inteligența artificială ne diminuează capacitățile cognitive. Hă? Ce zice ăștia, maică? Ce-i aia „capacități cognitive“? Ia să întrebăm noi la ChatGPT…
🟠 Un cuptor vechi de vreo 6.000 de ani, descoperit în județul Iași. Este ceva impresionant, spun cercetătorii. S-ar părea că este cel mai mare cuptor descoperit până acum în cultura Cucuteni-Tripolia, cea mai veche civilizație atestată din Europa. E bine, e bine. Iar după acest cuptor e de așteptat să se descopere și cel mai mare grătar din istorie, desigur.
🟠 Și când ți se pare că viața e nașpa, că urmează o creștere de TVA sau că s-a terminat gheața din congelator, gândește-te că bietul Elon Musk s-ar putea să fie expulzat din SUA. El visa să ajungă pe Marte și când colo, dacă se enervează Trump, s-ar putea să zboare înapoi în Africa de Sud.
🟠 S-a constatat că Pământul se învârte mai repede ca niciodată. Da’ ce-ai, turbatule, unde te grăbești? Stai cuminte aicea, unde fugi? Că noi nu plecăm nicăieri. Poate de-aia te-ai și încălzit așa de tare în ultima vreme, Pământule, ți s-a-ncins axu’ central. Stai potolit, bre!
România construită să îți pună piedică. Manuale concepute pentru a împiedica învățarea. Și cel mai bun antidepresiv
Scriu acest text sâmbătă la prânz. Sunt la cafeneaua din Ploiești, cea din centru – am decis să îi spunem acesteia în continuare cafenea, iar pe cea maaare, de la hub-ul cultural, să o numim Teatrul Nației. Pentru că, vorba aia, cafenea poate să deschidă orice prost (eu am deschis două din nimic), dar un teatru cu două săli de spectacole nu se încumetă să facă oricine. Lucru ciudat, cum încetinesc un pic ritmul constat că mi se face imediat dor de scris, de emisiuni, de proiecte. Sunt suficiente și câteva zile. Ceea ce mă sperie, pentru că arată dependența mea totală de munca făcută continuu, fără oprire. Pe de altă parte, ritmul ăsta atât de intens nu mai e ceva ce pot susține ca acum douăzeci, ca acum zece ani, așa că am început să-mi impun pauze clare tocmai pentru a face lucrurile cu mai mult entuziasm. E un echilibru fin, dar foarte important pentru sănătatea mintală.
Și pentru că doar asta am în cap, dat fiind că mă pregătesc pentru susținerea disertației la psihologie sportivă, îți spun aici care e cel mai bun antidepresiv pentru mine. Sigur, e un fel de a spune, nu am cunoscut niciodată depresia ca afecțiune diagnosticată, din tot ce am citit e crunt și foarte greu de depășit, mai degrabă e vorba despre modul meu de a depăși momentele de supărare, de disperare, atunci când simți să vrei să renunți și te cuprinde tristețea aia totală, în care pare că nimic nu mai are sens. Ei bine, am trăit și ieri un astfel de moment, când mi-am dat seama că din cauza mea (e vina mea că îmi aleg greșit de multe ori oamenii cu care lucrez), cu toate eforturile pe care le-am făcut eu și unii care au vrut să ne ajute, nu putem deschide hub-ul cultural în acest weekend, cum eram pregătiți. Ca să înțelegi, o doamnă de la Primărie a fost de acord să dea o fugă de pe plajă la hotel ca să îmi trimită o hârtie fără de care nu puteam merge mai departe cu procedura de recepție a lucrării. Și am multe exemple, le voi povesti pe toate după ce deschidem. Și bune, dar mai ales rele. Pentru că acest stat e construit să te încurce, să-ți pună piedică. Să ne înțelegem, peste 70% dintre actele și hârtiile care trebuie depuse la aceste dosare sunt degeaba, pur și simplu nu contează. Un singur exemplu: Monica a mers la notariat să facă o declarație pe propria răspundere în care să fie specificată suprafața folosită pentru HoReCa, din tot spațiul închiriat. Când a ajuns la Primărie, doamna i-a spus: și acum, haideți să ne uităm pe plan să verificăm suprafața! Ok, ne uităm, verificăm, dar de ce a fost nevoie să merg la notar și să plătesc o taxă și să pierd timp dacă declarația aceea nu contează? Pur și simplu, nimeni din instituții nu se întreabă: mă, nu cumva din zece hârtii pot rămâne cinci? Sau doar două? Nu cumva suntem foarte tâmpiți și ducem mai departe un mod de lucru care nu mai are sens? De fapt, despre asta trebuie să fie reforma, eficientizarea. Nu e despre a da oameni afară, cum își dorește acest Guvern care ne sperie cu situația financiară a țării pentru a ne forța să renunțăm fără proteste la bani și la drepturi, e despre a-i pune cu totul în slujba cetățenilor. Îmi povestea un constructor care a lucrat ani buni în Belgia. Acolo, beneficiarul mergea la un birou unde făcea toate contractele pentru utilități, de pildă, iar într-o săptămână veneau pe rând oamenii ăia, coordonați de cineva de la Primărie, și își făceau treaba. Apoi, la lucrări, exista, la fel, un inspector, care venea, vedea stadiul (casă, magazin, hală, orice), făcea niște observații și pleca. Revenea după zece zile și tot așa. Niciodată nu se dădeau amenzi, ci doar se căutau soluții pentru ca totul să respecte prevederile legale. Actele se depun online. Și în felul ăsta multe instituții devin inutile. Nu vrei să știi ce nebunie este și ce mafii există la noi, pentru că s-au format și betonat în timp adevărate rețele infracționale, pe tot acest lanț cu prea mult instituții și acte pentru care poți fi întors din drum la infinit. Dacă nimerești într-o rețea care rezolvă lucrurile te-ai scos. Te costă mai mult, că e cu șpăgi, dar rezolvi. Dacă n-ai spate și încerci să mergi ca milogul peste tot ești luat la mișto și întors din drum până când pricepi care este drumul pe care trebuie să-l urmezi.
E, ieri, după vizita celor de la ISU, pe care noi i-am solicitat să vină să ne spună cum stăm, dacă totul e în ordine, m-am bucurat că în proporție de 98% lucrurile sunt așa cum trebuie. Am vrut să avem la acest hub, cu dezastrul de la Colectiv în minte, tot ce e necesar pentru a evita orice tragedie, ceea ce ne-a costat cu 300.000 de euro în plus față de cerințele legale. Așa că m-am simțit excelent când apa a țâșnit cu presiune din doi hidranți din cei prea mulți pe care i-am instalat la hub (sunt 12 cu totul) și s-a dus la peste zece metri la proba de ieri. În timp ce scriu asta o alertă de știre m-a anunțat că e incendiu la AFI Cotroceni. Iată, nenorociri se întâmplă, trebuie să fim cât mai pregătiți pentru ele. Am aflat niște lucruri incredibile în perioada asta (urmează să verific câteva dintre ele), despre oameni cu zeci de milioane în conturi care au fabrici imense neautorizate, în care pun zilnic în pericol viețile a sute de oameni și dorm probabil ca niște prunci. Cu toate detecțiile (inclusiv sub scene), cu toți senzorii, sunt zeci, peste tot, cu toate ferestrele cu motorașe și ventilatoare și multe alte drăcovenii care salvează vieți de asta suntem siguri: un Colectiv nu e posibil la noi. Și după ce dăm drumul vom face și exerciții de evacuare cu spectatorii, ca să ne asigurăm că toată lumea știe ce are de făcut. Să deschizi un astfel de spațiu e în primul rând o chestiune de responsabilitate. A siguranței tuturor celor care îți trec pragul. Nu știu, poate mi s-a părut mie mai important decât era cazul aspectul ăsta, dar nu am acceptat să facem lucrurile altfel. Și asta e principala cauză a duratei lucrărilor. Și mai ales a sumei importante la care s-a ajuns. Jumătate de milion de euro lucrări de arhitectură și instalații, jumătate de milion dotări și mobilier. Suntem într-o situație financiară delicată, fiecare zi în care nu funcționăm acolo ne apropie de incapacitate de plată. De asta, cu părere de rău, am pus în vânzare terenul de la Predeluț (lângă castelul Bran), pe care-l dăm la mai puțin de jumătate din prețul zonei. Dacă știi oameni interesați de o afacere bună dă-le de veste și contactul meu.
E, am scris toate astea ca să înțelegi cam în ce stare eram ieri, când am plecat să scap de toate. Aveam gust de fiere în gură, de supărare. Și am plecat să fac sport, desigur. Am mers la sala de tenis de masă a prietenului George Iancu, unde în fiecare vineri am meci cu Adi Voicilă. Săptămâna trecută, la turneul de la București, amândoi am fost pe locul al treilea. El la avansați, eu la hobby. De acum, ne vom întâlni la turnee de avansați, că am urcat și eu acolo în urma rezultatelor bune. După ce mi-a administrat un 5-0 sec (jucăm cam 5 meciuri în două ore, fiecare meci se joacă pe sistemul 3 din 5), mi-era greu să mă concentrez, am pierdut toate seturile (multe) în care am ajuns la avantaje, am plecat înapoi la Teatru. Sportul îmi pune mereu un zâmbet tâmp pe față. Și atunci m-a lovit: mă, stai un pic, de ce sunt eu atât de căzut? Ce s-a întâmplat, până la urmă? Ok, mai durează până când deschidem. O săptămână, două, vedem. Ok, poate ne încurcăm cu banii. Ar fi prima dată? Deloc. Am trăit mult mai mult fără bani decât cu ei și când nu îi aveam îmi doream să am problemele pe care le am azi. Apoi, pe bune, astea sunt probleme? Astea-s prostii, sunt chestiuni pe care n-ar trebui să le lăsăm să ne consume niciodată. Doar că nu ne luăm timp să lucrăm suficient cu noi și stăm tot timpul pe pilot automat. Ei bine, pe lângă sport, care-mi face foarte bine, antidepresivul meu, pentru care nu e nevoie de rețetă, este recunoștința. De fiecare dată când ajung într-un astfel de moment mă gândesc cum ar fi să aflu acum, în situația asta, că mai am foarte puțin de trăit. Sau, mai rău, că cineva drag e într-o astfel de situație. Și imediat reconfigurez traseul, fiind recunoscător pentru sănătate, pentru ceea ce sunt, pentru toți ai mei. Și pentru binele pe care-l pot face, inspirându-i astfel și pe alții.
Uite, vrei să te simți cel mai norocos om din lume? Citește articolul ăsta, scris de prietena mea, Anamaria Nedelcoff, care a trecut și ea prin momente crunte, nu ca mine. Anamaria mi-a scris zilele trecute: „o mai ții minte pe doamna în scaun rulant, de mi-ai făcut legătura cu ea acum cinci ani, care a ajuns paralizată după ce a fost înjunghiată de fostul soț? Tocmai a ieșit șefă de promoție la facultatea de inginerie din Hunedoara. La zi! S-a înscris la master și vrea să își facă și doctoratul. Are 62 de ani!”
Pfai, da. Citești despre astfel de oameni și înțelegi ce înseamnă problemele. Înțelegi că doar te alinți cu problemele tale de om perfect funcțional, sănătos, pe care societatea nu-l marginalizează. Așa că, atunci când crezi că ai probleme, încearcă doar să te pui în locul Simonei Dumitru sau în locul altcuiva condamnat la suferință din cauza mediului în care s-a născut și a crescut, din cauza unui stat căruia nu îi pasă, din cauza unei societăți în care suntem educați că norocul e un merit personal și că pentru a reuși trebuie să ne urcăm efectiv pe trupurile semenilor noștri.
Cum ar arăta viața ta dacă de mâine nu ai mai putea să mergi? Cum ar arăta problemele tale de azi? Ar mai fi atât de grele? Sau ai tânji după ele, pentru că nu sunt chiar probleme? Și, mai ales, dacă ai ajunge într-o astfel de situație, precum doamna Simona, nu te-ai ruga să revii la cum erai ca să poți să tragi nu doar pentru tine, ci și pentru a le schimba în bine viața celor care nu au avut norocul tău? Care nu, nu e meritul tău, oricât te-ai lăsa tu păcălit de hazard, cum spune Taleb!
Acum mă bag un pic pe prezentarea pentru disertație, că după-amiază merg la hub, să văd pe ecranul de acolo concertul ăsta monumental, la care a luat cumnatul Eugen bilet online.
Așa testăm și sunetul din sala mare înainte de primele concerte live. Cine vrea să treacă să vadă cum arată acolo totul e binevenit.
Robert îmi tot arată de vreo săptămână tot felul de formulări imbecile din manualul de psihologie de-a zecea, din care învață pentru admiterea la facultate. Și de câteva ori nu am fost în stare să-i explic ce au vrut să spună autorii. Pentru că pretenția acestora de a părea șmecheri când au scris manualul ăsta a depășit dorința de a face o lucrare pe înțelesul elevului de clasa a zecea din România de azi. E inadmisibil felul în care e redactat acest manual. Așa ceva nu ar trebui să existe și vreau să fac o reclamație doar ca să văd ce mi se răspunde (poate de data asta o și fac, nu cum am procedat cu manualul de economie, o mizerie și acela). Felul în care e scris și temele abordate fac ca totul să pară mult, mult mai complicat. Efectul este garantat: descurajarea copiilor. Sau să-i facă să apeleze la pregătire. De fapt, așa pare scris, pe ideea: dragi copii, psihologia asta e foarte grea, doar noi, autorii acestui manual o stăpânim cu adevărat, așa că aveți nevoie de pregătire pe care manualul și profesorul de la clasă nu vi le pot oferi. Lucrarea asta nu ține cont de realitatea școlară. Opt din zece elevi de clasa a zecea nu ar putea să explice deloc pe înțelesul tuturor ceea ce citesc în acest manual. Robert, un tip care trebuie să înțeleagă pentru a putea asimila, se simte descurajat. E un manual conceput pentru a te face să te simți prost, nu pentru a te învăța ceva și cu atât mai puțin pentru a-ți stârni mai departe curiozitatea. Niciun manual nu ar trebui să ajungă la clasă fără un proces strict de aprobare venit din partea celor care, atenție, nu sunt de specialitate. A te pricepe la psihologie și a te pricepe la procesul de învățare sunt două chestiuni total diferite. Iar autorii acestui manual nu se pricep deloc, dar deloc la educație, la învățare și cum se produce ea în mintea unui copil de 16 ani. E nevoie de grupuri diverse care să citească și să facă observații, să aducă îmbunătățiri. Mai ales elevi de clasa a zecea, care să fie încurajați să ofere feedback. Nu mai zic de faptul că neavând un vocabular variat, autorii tot amestecă aceleași cuvinte și formulări care fac aproape imposibilă înțelegerea textului la prima citire. Și să fie clar: dacă ai terminat liceul și ai nevoie de o a doua citire la un text de manual de clasa a zecea, atunci manualul e prost scris. Iar eu am avut nevoie și de douăzeci de citiri la anumite pasaje și tot n-am înțeles o iotă. Și tocmai termin un master de psihologie sportivă, unde am participat activ la aproape toate cursurile. Am citit în ultimii ani zeci de cărți de specialitate, studii, sunt abonat la reviste, nu e normal să am probleme cu manualul de psihologie de-a zecea.
Și haide să îți dau și câteva exemple, citește-le cu mintea unui copil de-a zecea:
„În gândire, selectivitatea operează în baza operației de abstractizare ceea ce permite surprinderea unor însușiri esențiale, necesare, a unor invarianți cognitivi.”
„După cum rezultă din analiza modului în care gândirea prelucrează informațiile din realitate, procesarea este mijlocită, mediată și nu directă. În procesarea directă, dirijată de date empirice, gândirea este mijlocită prin experiența perceptivă, prin imaginile din reprezentare, iar toate aceste date sunt stocate în memorie și vehiculate cu ajutorul limbajului.”
„Astfel, desfășurarea procesului perceptiv este influențată de acțiunile și operațiile pe care le desfășurăm chiar asupra obiectelor percepute…”
„Totodată, în mod obișnuit, percepția este integrată în activitatea pe care o desfășoară omul și de aceea ce este mai important pentru desfășurarea acesteia devine obiectul central al percepției și este perceput clar, complet, precis.”
Sunt multe, pe-astea mi le-a arătat Robert doar azi dimineață. Și, na, defect profesional, am mers pe fir. Am verificat și cine a coordonat lucrarea asta adresată elevilor de clasa a zecea.
Ei bine, coordonator este domnul Mielu. Mielu Zlate, Dumnezeu să-l odihnească, nu mai e printre noi de aproape 20 de ani, din 2006. Așadar, azi, la școală, avem un manual de psihologie coordonat de un nene care a murit acum două decenii. Nu mai zic de schimbările importante suferite de domeniu în tot acest timp, dar e limpede acum de ce manualul pare ceva ce vine din trecutul îndepărtat, nefiind adaptat vremurilor și felului în care copiii înțeleg și acumulează cunoștințe azi. Mai departe. Autori. Tinca Crețu. Colegă de generație cu domnul Mielu. Trecută și dânsa în neființă în 2019. Nicolae Mitrofan. 80 de ani. Încă printre noi. Mihai Aniței. 76 de ani. Încă printre noi. La mulți ani amândurora! Exact asta este rețeta dezastrului din învățământul nostru preuniversitar. Lucrăm ca acum 20 de ani, n-am schimbat nimic, absolut nimic. Și lucrăm prost. În plus, ține cont că ăsta e copilul manualului din ‘90, al lui Neveanu. Care era o sinteză a unui curs de o mie de pagini, predat de acesta la facultate. N-ar trebui să existe nicio legătură între cele două, una e ce studiezi la nivel de clasa a zecea, cu totul altceva ceea ce acumulezi la nivel universitar. Și te-ai aștepta ca profesorii tineri să ia atitudine, să conteste maculatura asta, să propună manuale noi, adaptate vremurilor, interesante, care să-i atragă pe copii, să-i facă să se descopere, să se înțeleagă mai bine. Dar nu, toți se complac în situația asta, cam la toate materiile. Și în educație, rezistența cea mai mare la schimbare vine din interior. Și cei din sistem țin cu dinții de lucruri, să rămână totul cum e acum, pentru că schimbarea le-ar afecta pozițiile de pe care o duc atât de bine unii dintre ei. Trebuie să inițiem niște dezbateri serioase pe astfel de teme, dacă vrem să schimbăm într-adevăr ceva în țara asta și să putem fi niște buni strămoși.
Cartea săptămânii
Mofturile rațiunii americane – Greg Lukianoff și Jonathan Haidt
În ultimii ani, tinerii din America, dar și din restul lumii, au fost „supraprotejați”, până în punctul în care cuvintele și ideile contrare au început să fie tot mai des văzute ca surse de pericol, argumentează autorii.
Sunt multe exemple în carte de cazuri concrete în care studenți ai facultăților din Statele Unite au cerut ca anumite materiale „declanșatoare” să fie scoase din cursuri, au cerut să fie protejați de argumente și de teorii cu care nu sunt de acord; exemple despre studenți care au cerut facultăților să retragă invitațiile unor speakeri cu ale căror idei nu erau de acord; sau chiar studenți care și-au împiedicat colegii să participe la acele conferințe, dacă, în ciuda protestelor vehemente, speakerul a fost totuși invitat. În ultimul deceniu, spun autorii, s-a extins ideea că discursul poate să însemne violență chiar și atunci când nu include nici amenințări, nici hărțuiri și nici apeluri la violență.
La baza acestor probleme stau ceea ce autorii numesc „cele trei Mari Neadevăruri”. Și, deși studiile și datele oferite în carte provin cu precădere din Statele Unite ale Americii, unele dintre idei sunt valabile și în afara granițelor democrației pe care încearcă să o anuleze în ultimele luni Trump și ai lui.
Cele trei mari neadevăruri sunt următoarele: neadevărul despre fragilitate, tradus în sintagma „ceea ce nu te omoară te face mai slab”; neadevărul despre gândirea emoțională, concretizată într-un curent ce-i învață pe oameni să lase la o parte rațiunea și simțul critic și să aibă întotdeauna încredere doar în sentimentele lor; și neadevărul despre „noi versus ei”, adică ideea că viața e o luptă constantă între oamenii buni și oamenii răi.
Am povestit despre carte și la podcastul Vocea Nației. Găsești episodul aici.
Albumul săptămânii
Paranoid – Black Sabbath
Uau, sunt ani buni de când n-am mai ascultat albumul ăsta cap-coadă. Și l-am adus acum în atenția ta grație acestui eveniment, pe care îl voi urmări și eu în seara asta, pe ecranul mare de la hub-ul nostru cultural, din Ploiești. Aș fi vrut să o facem împreună, doar că nu am definitivat tot ce era de făcut pentru a putea deschide. Suntem la 99,5%, dar nu suntem gata cu toate. Sperăm săptămâna viitoare să nu mai fie probleme, pentru că deja avem programate evenimente și concerte și conferințe pe final de lună.
Așa, albumul ăsta nu doar că e cel mai bun de la Black Sabbath, e albumul care a definit muzica, a fondat practic genul heavy metal în forma lui completă. Atunci s-au născut riff-ul greu, tematica sumbră, atmosfera apocaliptică. Un album în care toate piesele au sens împreună. Cu War Pigs, acest anti-imn despre absurditatea războiului, cu Iron Man, povestea SF cu riff-uri care au inspirat o generație întreagă de muzicieni, cu Electric Funeral și, desigur, cu Paranoid, piesă scrisă în 15 minute, ca umplutură, și care a devenit cea mai cunoscută piesă Sabbath. Genul ăla de accident genial. E un album care a influențat tot ce a urmat: Metallica, Slayer, Soundgarden, la naiba, până și rap-metal-ul din ‘90 își trage seva din acest album. Tony Iommi e zeul riff-urilor, Geezer Butler livrează basul înfiorător, Bill Ward e haotic, dar genial, iar Ozzy, ei bine, Ozzy e el în forma brută, cu vocea aia senzațională.
Vrei să îți propun săptămânal astfel de albume esențiale, care au schimbat muzica și fără de care viața e pustiu? Dă de veste.
Starea Sănătății
Pentru unii dintre noi e doar inconfortabilă, dar, pentru alții, căldura extremă înseamnă deces. O parte considerabilă dintre decesele care au loc vara în orașele europene sunt cauzate de insule de căldură urbană.
Ce e insula asta? E insula pe care nu vrei să te afli în nicio vară, cum foarte bine spune titlul unui articol semnat de cercetătoarea Lorena Axinte pentru InfoClima.
O treime dintre decesele cauzate de insulele de căldură ar putea fi evitate dacă 30% din spațiul urban ar fi acoperit de coroanele copacilor. Este concluzia unui studiu în care au fost colectate date din 93 de orașe europene.
Infrastructura unui oraș ține de sănătatea publică. Ai lăsa niște politicieni să-ți decidă tratamentul, dacă ai avea o afecțiune medicală? De ce îi lași să decidă cum arată arborii din orașul în care trăiești? Avem nevoie urgentă de măsuri de adaptare în fața schimbărilor climatice. Cere asta celor pe care ai pus ștampila ori de câte ori ai ocazia.
Recomandăm acest episod Starea Sănătății. E la fel de actual cum era și anul trecut.
Starea ideilor
Cum să construiești orașul perfect?
Trei idei de la scriitorul și fotograful Chris Arnade, care se plimbă pe jos în jurul lumii și scrie despre experiențele lui pe Substack. (S-a plimbat și prin București și a ajuns la concluzia că avem un sistem de transport public bun și ieftin, iar asta l-a impresionat atât de tare, încât a menționat Bucureștiul în aceeași paranteză cu Japonia).
Oricine, oriunde ar fi, își dorește comunitate.
Faptul că oamenii vor să aibă unde să se strângă împreună în orașe este echivalentul în termeni de planificare urbană a ideii că apa va curge către punctul cel mai jos. Un concept atât de elementar, încât nu ar mai avea nevoie de niciun argument. Și, totuși, are. Toată apăsarea vizibilă pe fețele oamenilor nu mai este doar o consecință a problemelor economice, scrie Arnade, ci mai degrabă o consecință a lipsei unor comunități funcționale și sănătoase. Din păcate, în cele mai multe orașe, zice el, fast food-urile sunt locurile care au ajuns să funcționeze pe post de centre comunitare.
Dacă vrei să înțelegi un oraș, trebuie să mergi pe jos prin acel oraș.
Există o distanță mult prea mare între cei ce iau decizii și consecințele acelor decizii. Sau, cum scrie, Arnade, oamenii din primul rând sunt prea departe de cei de pe ultimul rând. Nu doar fizic, dar și în felul în care înțeleg lumea. Nu poți să faci planificare urbană dacă nu te-ai plimbat pe jos printr-un loc, ca să înțelegi cum se vede, cum se aude și cum se simte de la nivel de pieton.
Cultura modelează politicile publice. Dar și politicile publice pot modela cultura.
Japonia este faimoasă pentru curățenie și pentru faptul că nu există coșuri de gunoi pe stradă. Dar nu a fost întotdeauna așa. În urmă cu 60 de ani, Japonia nu avea această reputație, ba chiar era în urma altor state din Vest. Schimbarea s-a întâmplat în câteva decenii, prin campanii de educație publică, prin proiecte în școli, iar apoi prin legi clare cu privire la aruncarea gunoiului și amenzi foarte mari pentru nerespectarea legii.
Dacă vrei să-ți alegi și o cană, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨
Baftă!...Pfffuaaa chiar oldie și neadaptat manualul. Pe dl Nicolae Mitrofan l-am avut profesor prin 96...dar și profesori cu vârste de peste 80 de ani... azi ceva reformă? Neah, avem osificați prin POLI sau UNIBuc exemple suficiente...
Mulțumim mult de tot!