Starea Săptămânii 29 iunie 2025
Tot ce credem că trebuie să știi
Bun găsit la Starea Săptămânii!
🟠 Tu ce zici de povestea asta cu ministrul Justiției, Radu Marinescu? În urmă cu doi-trei-patru ani, când încă era avocat, îl apăra pe un tip acuzat de tentativă de omor. Un tip deosebit, cum se spune: și-a băgat nevasta cu capul în apa din jacuzzi, a bătut-o, a violat-o și a sechestrat-o în camera de hotel. Femeia a reușit să fugă abia spre dimineață, după ce soțul a pus cornul în pernă și a adormit. Avocatul acestuia, deci ministrul Justiției de azi, a făcut eforturi masive, s-a dat peste cap – că ăsta e jobul lui – să-l scoată curat și parfumat, să diminueze gravitatea faptelor, să prezinte totul ca un episod mai violent, așa, de ceartă conjugală. Întrebarea care se pune este cam pe unde se situează Marinescu acum, ca ministru. Mai exact, ca ministru care trebuie să participe, în cadrul Guvernului, la adoptarea unor măsuri care să asigure prevenirea violenței de gen, adică unul din obiectivele asumate de tandemul Ilie Bolojan-Nicușor Dan. Contactat de jurnalista Diana Oncioiu, ministrul n-a avut prea multă răbdare și în cele din urmă a închis telefonul. Complicat, într-adevăr. Mai ales că s-ar putea să plecăm de la o premisă greșită. E foarte posibil ca numirea ca ministru să nu țină absolut deloc de cariera în domeniul deservit – omul nu a câștigat nici măcar concursul pentru șefia Baroului Dolj. Ci mai degrabă de apropierea de anumite personaje din PSD. Ei, care personaje… Niște oameni, acolo.
🟠 Asta ar fi genială: e posibil ca una dintre primele decizii pe care le va lua impostorul de Mihai Busuioc ca judecător CCR să fie fix despre el însuși, adică să decidă singur dacă are experiența necesară de a fi judecător la CCR. O decizie grea, într-adevăr. Culmea e că a mai fost într-o situație similară. În 2017, când era secretarul general al Guvernului, Busuioc a reușit să întârzie propria demitere, ordonată de premierul de atunci, Sorin Grindeanu. Actul cu pricina nu putea fi publicat în Monitorul Oficial fără semnătura șefului SGG, iar șeful SGG era chiar el, deci nu a semnat. Uluitor, într-adevăr. Și totuși, după acel episod absurd, cariera lui a înflorit: a ajuns președintele Curții de Conturi, iar acum judecător CCR, propus, da, tocmai de partidul condus de același Grindeanu. Ăștia o să-l pună într-o zi ministrul Sănătății, poziție din care se va opera singur. O să-și extirpe și ultima urmă de bun-simț de care o mai are.
🟠 Rămânem în domeniu. Ne-au picat ochii pe un articol despre un dosar celebru: mita de trei milioane de euro de la RDS-RCS. Cu Mitică Dragomir în poziția de încasator și cu un tip, Ioan Bendei, administrator și acționar RCS-RDS, în poziția de plătitor. Miza: drepturile de televizare a meciurilor din Liga I de fotbal. Mita s-a dat în 2009-2011, dosarul s-a finalizat prin 2017… O primă decizie s-a dat în 2019, când Mitică a fost condamnat la 4 ani de brutărie cu executare… Doar că acum, în 2025, se așteaptă prescrierea. Asta dacă nu cumva faptele erau prescrise încă dinainte de finalizarea dosarului, după cum susține avocatul lui Mitică, celebrul Tudorel Toader. Da, acest caz este atât de îmbârligat, încât este imposibil să-i faci un rezumat. Trebuie să citești, chiar dacă pe alocuri este total neatractiv din cauza limbajului juridic. De fapt, am amintit acest caz mai mult ca să ne amintim de cariera acestui personaj, Tudorel Toader. Care a fost procuror, avocat, profesor de drept, rector, judecător CCR, ministru al Justiției, iar acum este iar avocat (și profesor în continuare). Controversat și el, da, dar măcar a trăit, fără dubii, în lumea Dreptului, este foaaarte departe de Busuioc și departe rău de Marinescu. Practic, a parcurs toate etapele posibile, singura calitate care-i lipsește din CV este aceea de inculpat.
🟠 Cunoscuta librărie „La două bufnițe“ din Timișoara se închide, nu se mai poate susține. Fondatoarele au explicat aici, într-o discuție cu HotNews, de ce este imposibil să continue. Nu-i nimic, bine că merge mai departe acest anticariat din Arad.
Care de fapt nu este anticariat, ci sală de păcănele. Autorizată, da. Cea mai cerută carte, am înțeles, este Roșu și Negru de Stendhal (Foto: Mihai Nițuică).
🟠 Legat de Mitică Dragomir – cam toate se leagă azi –, el este vizat și de decizia CNA de a interzice vedetelor/persoane publice să apară în reclamele la jocurile de noroc pe TV, radio și online. Concret: „Este interzisă difuzarea de publicitate pentru jocuri de noroc în care sunt prezente personalități ale vieții publice, culturale, științifice, sportive sau de alte persoane care, datorită notorietății în mediul online, pot încuraja participarea la astfel de jocuri“, se arată în noul articol 110, alineat 7 din nou votatul Cod Audiovizual. E o decizie – noi am apreciat-o, bineînțeles – care va provoca, de bună seamă, nenumărate discuții: cine e vedetă, cine e persoană publică, cine, cine, cine… O să fie scandal mare cu astea, adică e deja. Iar Mitică Dragomir, care joacă într-o astfel de reclamă, a reacționat printre primii: „Eu nu sunt persoană publică, ci pensionar. Eu am dreptul să fac ce vreau, în țara asta, pentru că nu sunt persoană publică, am fost“. Da, iată o portiță: s-a prescris, dom’le! Cu un avocat bun o să demonstreze ăștia că se prescrie și statutul de vedetă, nu doar infracțiunile. O să fie spectacol.
🟠 Cum e asta: „Tânăr de 20 de ani a dus la casat opt mașini furate din parcări publice“. S-a întâmplat în Iași. Cum ai juca-o dacă ai fi avocat? „Domnu’ judecător, să vedem partea bună, omul a eliberat parcările, a eliberat spațiul public, a casat niște rable, deci a protejat mediul. Eu zic să-l punem cel puțin secretar de stat la Ministerul Mediului!“ Ceea ce, cu un avocat ca Tudorel Toader, chiar ar fi posibil. Dar cazul cu inspectorii ANAF care s-au angajat cu diplome false cum l-ai aborda?
🟠 Dar numele Hexi Pharma îți mai spune ceva? Ă? Ă? Vag… ceva cu niște dezinfectanți diluați folosiți prin spitale. S-a prescris și al doilea dosar din poveste. Da, am zis bine „și al doilea“, pentru că primul – cu înșelăciune, fals și zădărnicirea combaterii bolilor – picase prin prescriere încă din 2023. Ăsta de acum era „decât“ cu evaziune fiscală, cu prejudiciu de două milioane de euro. În locul judecătorilor dădeam o decizie ca inculpații să facă muncă în folosul comunității la ANAF. Cu diplome, fără diplome, nu contează, important e clar că știu mersul.
🟠 O carte despre ascensiunea nazismului, publicată la 90 de ani de când a fost scrisă, a ajuns pe primul loc în topul vânzărilor din Germania. Sau altfel formulat: o carte despre ascensiunea nazismului a ajuns pe primul loc în topul vânzărilor fix când neonazismul e tot mai prezent. Iar dacă se și instalează, probabil că va fi una dintre cărțile arse cu prima ocazie.
🟠 Credem cu tărie că știrea care urmează a fost inventată. Au inventat-o doar ca să avem noi ce să punem în newsletter, la faimoasa rubrică „Obiecte de mare valoare cumpărate la nimereală cu 5 lei dintr-un târg de vechituri sau găsite din întâmplare într-o debara, după ce-au stat acolo 100 de ani“. OK, obiectul de azi nu are o valoare uriașă, dar povestea e prea tare: un scaun de designer cumpărat cu 16 euro din târg, de la un tip care nici măcar nu voia să-l vândă, pentru că habar n-avea pe ce obiect de fițe își odihnește fizicul.
🟠 După o urmărire epuizantă, agenții FBI l-au încolțit pe suspect și l-au somat să se predea. Hai, c*aie, chiar credeai că scapi? Acesta, însă, părea că nici nu-i aude. Avea privirea fixă, fața schimonosită de efort și de concentrare. A băgat mâna stângă în buzunar, a scos-o cu mișcări mecanice și a întins-o în lateral, cu pumnul strâns.
– Dacă nu vă îndepărtați, îi dau drumul!
Investigatorii au înlemnit. În mâna suspectului se ghicea un obiect rotund și au înțeles imediat că este o grenadă. Au dat prin stație să vină geniștii. Mai repede!
– Repet, dacă nu vă îndepărați, îi dau drumul!
Tensiunea plutea în aer, puteai să o tai cu lama.
– Nu fi inconștient! a strigat cel ce părea șeful operațiunii.
– Vă spun pentru ultima dată!
Apoi a deschis pumnul și… Poc! Doar că nu era o grenadă. Era mult mai grav. Era un ou.
Ei, nimic, o prostie, nu știam cum să te facem atent la acest articol: „Marele jaf al ouălor. 280.000 de ouă au dispărut în câteva minute de la cel mai mare producător din America. Apoi a venit o notă de răscumpărare: „Fiecare trebuie să facă ceea ce trebuie să facă“. Chiar așa, ce trebuie să facă? Ouă prăjite? Fierte? Omletă? Investigatorii încă cercetează.
🟠 Au transformat plumbul în aur, la CERN, în Elveția. Acum au făcut paracetamol din recipientele de plastic folosite. Da, da, o echipă de cercetători din Edinburgh a găsit o bacterie care transformă sticlele de plastic în paracetamol. Iar ăsta e doar începutul. Am înțeles că o echipă de cercetători din Ariceștii Rahtivani e aproape de o imensă performanță: transformarea PET-urilor de bere în ciorbă de potroace!
Despre infrastructura pe care trebuie să o cerem
Mintea îmi e ocupată de o mulțime de gânduri și de idei, după drumul pe care l-am făcut la Cluj, unde am stat doar de joi seară până sâmbătă dimineață. Dar sunt cuprins mai ales de recunoștință. Pentru discuțiile cu sens pe care le-am avut acolo, cu studenții de la Facultatea de Teatru și Film, din cadrul UBB, cu parte din profesorii de acolo, dar mai ales cu oamenii din tribul nostru de la Cluj, practic primul astfel de grup de inițiativă înființat în țară. În Cluj și Timișoara avem cele mai numeroase și mai active triburi, care deja trec de stadiul întâlnirilor și se apucă de acțiuni pentru a schimba ceva în comunitățile lor. Sper să-i pot inspira în continuare pe acești oameni să se adune la un loc și să își ducă energia pentru a face lucruri bune.
Am multe de povestit din ce s-a întâmplat la Cluj-Napoca, o voi face la live-ul cu abonații, de luni. Care nu va mai fi cu oameni în sală, pentru că ne pregătim de deschidere și o să fie nebunie la noi. Oricum, așteptăm să terminăm și sala de teatru, pentru că live-urile se vor muta acolo, la fel ca parte dintre emisiuni, interviurile cu public, conferințele pe care le vom face și multe altele. Oricum, am ceva emoții cu hub-ul, care mi-au fost alimentate și de faptul că în prima săptămână de live cu abonați în sală am avut 52 de înscriși și 30 de prezenți, iar în ce-a de-a doua am avut 26 de înscriși și doar cinci oameni care au și apărut, doi dintre ei veniți imediat după muncă, de la Brașov și București. Ok, înțeleg că e imposibil pentru mulți să vină lunea, la ora aceea, deci, clar, trebuie să găsim o altă zi cînd vrem să facem de-astea, problema mea e alta: de ce să te înscrii că vii, dacă nu intenționezi să apari? Dar le vom lămuri pe toate pe parcurs, deocamdată am intrat într-o perioadă moartă pentru unele orașe. La Cluj e lume, pentru că se întâmplă lucruri permanent – chiar se plângeau oamenii din trib că sunt prea multe și că nu pot ajunge la toate. Dar Ploieștiul e deja gol, la fel și Bucureștiul (se vede asta, din păcate, și în vânzările de la cele două cafenele, care sunt foarte jos în aceste luni de vară. Atât de jos că ne gândim dacă n-ar fi mai bine să închidem pentru o lună, cum fac unii. Am decis deocamdată să nu facem asta). Vom vedea de săptămâna viitoare ce se întâmplă cu deschiderea hub-ului, dacă vor fi în zonă oameni interesați de concerte, de spectacole de stand-up, de teatru, de lansări de carte, de conferințe (plănuim deja prima conferință Starea Sănătății pentru începutul lunii august). Am avut o discuție săptămâna asta și cu fondatorii Cărturești, care au vrut să afle opinia mai multor jurnaliști, în cadrul unei întâlniri informale, în legătură cu situația pieței de carte din România, le-am spus acolo ceea ce cred eu că se face greșit.
Când m-am așezat la scris, pentru că în două ore trebuie să plec la un turneu de tenis de masă la București, am decis să scriu un text scurt, pe un singur subiect. Ceea ce, iată, nu-mi iese deloc. Dar încerc de aici încolo, după introducerea asta lungă. Vreau să scriu despre infrastructură. Asta pentru că e principala chestie care ne lipsește. Am făcut șapte ore jumate de la Ploiești la Cluj-Napoca, cu mașina, joi. Era 11.45, înregistram emisiunea Starea Nației de joi seară, când, pe finalul emisiunii, într-un moment de pauză, aud vocea Monicăi în boxele din platou: nu vreau să-ți stric starea, dar tocmai am fost anunțată că ăștia au anulat zborul. Aveam bilete de avion pentru 14.20. Întâlnirea cu studenții de la Cluj era la 18.30. Ok, avem timp, plecăm imediat ce termin cu mașina. La 12.15 eram deja în mașină. Totul bine până la Bușteni, unde ne-am oprit și acolo am rămas. Am stat practic două ore pe loc, pentru că se lucra la Predeal și se circula alternativ. Chestie care pe DN 1 se întâmplă zilnic undeva. În afară de cât am stat pe loc în coloană, am oprit o singură dată, la Brașov, preț de un pipi, așa că am ajuns la destinație la opt fără un sfert. Sala era încă plină, deși Claudiu Țurcuș mi-a spus în timp ce alergam către sală că au mai plecat din oameni. Gianina Cărbunariu și Veler Cosma făcuseră o treabă excelentă fără mine, așa că am petrecut mai bine de două ore excelente alături de niște oameni senzaționali și de stânga (nu faptul că-s de stânga îi face senzaționali). Mi-a plăcut faptul că nu le trecuse cheful de implicare pe care l-au avut la alegeri și încă voiau să facă ceva, să miște lucrurile în direcția bună, să pună timp și energie în exercitarea cetățeniei. Mi-a plăcut și sper să-i fi inspirat cu răspunsurile mele la întrebările pe care le-au avut. Am adormit gândindu-mă la drumul care m-a stors și m-a scos din sărite. După 20 de ani de lucrări și încercări și cioturi de autostrăzi și drumuri expres și zeci, sute de licitații și miliarde de euro din bani românești și europeni, se merge la fel pe străzile din țara asta. Adică, faci cam tot cât făceai acum 20 de ani, chiar dacă pe drumuri mai bune. Sunt mult mai multe mașini, pentru că îmbunătățirea infrastructurii rutiere atrage și mai mult trafic. Asta nu înțelegem noi și nu înțeleg, din păcate, politicienii. Le spuneam și studenților, joi seară, dacă aș candida la o funcție importantă, aș pune asta în capul listei: infrastructura de cale ferată. Toți banii i-aș duce acolo, astfel încât să eliberăm nu doar oamenii de stres, și ci drumurile de atât de multe mașini. Se întâmplă și în orașe, unde preocuparea primarilor, la presiunea șoferilor (care parcă nu-s tot cetățeni) este să lărgească toate drumurile, să mai facă o bandă. Iar dacă asta înseamnă anularea trotuarelor, ei bine, ghinion pentru cei care se încăpățânează să-și folosească picioarele pentru deplasare. Nu m-aș fi gândit niciodată la avion și nici la varianta cu mașina joi – pentru că nimic nu mă enervează pe lumea asta mai mult decât condusul pe distanțe lungi, simt că pur și simplu pierd timp foarte prețios – dacă aș fi avut o opțiune care să mă ducă la timp la destinație cu trenul. Dar nu exista. Pentru că, iar asta doar la noi se poate întâmpla, trenurile, în cazurile fericite în care ajung la destinație, fac mai mult decât mașina.
Ei bine, apropo de exercitarea cetățeniei, cu excepția câtorva proteste care au pus în mișcare Autostrada Moldovei, noi, cetățenii, nu am făcut absolut nicio presiune pe făcătorii de strategii și politici publice pentru rezolvarea situației transportului feroviar. Nimic. Nimeni n-a protestat ca lumea, nimeni n-a ieșit în stradă pentru infrastructura CFR, nimeni n-a blocat periodic liniile de cale ferată, nimeni n-a ocupat gările, ca să arate starea lor, nimeni nu s-a ocupat serios jaful de la CFR, niciun procuror n-a mers pe fir, să vadă unde se duc banii ăia foarte mulți în condițiile în care media de viteză la CFR Călători a ajuns undeva la 40 de kilometri pe oră. La marfă (iar asta înseamnă bani buni pe care îi pierdem), e undeva până în 20 de kilometri pe oră. Practic, dacă ai ceva condiție fizică, cu bicicleta ajungi tot pe-acolo, iar pe distanțe decente poți bate trenul. Nu mai zic de bicicletele astea noi, electrice, cu baterie, cu astea tragi și un pui de somn pe drum și tot ajungi înaintea trenului (vreau și eu să-mi iau o astfel de bicicletă, dacă aveți recomandări le aștept pe mail).
Iată, deci, o componentă a infrastructurii. Foarte importantă. Păi, nu depinde de noi, veți spune. Ba da, chiar depinde direct de noi. De fiecare dintre noi. De fapt, de noi, toți, acționând împreună. Doar că pentru asta trebuie să începem să discutăm, să facem planuri, să stabilim strategii prin care să punem, eficient, presiune pe autorități. Iar pentru a face toate astea avem nevoie de un alt tip de infrastructură. De acea infrastructură care să ne aducă împreună. Nu putem face la mall, în secțiunea de food (fast food, ca să fiu mai exact), planuri despre cum să atacăm o decizie abuzivă a Consiliului Local, un abuz al unei autorități sau nesimțirea de la CFR. E nevoie locuri care să ne aducă împreună. Pe care tot statul trebuie să le facă. Aveți în episodul de podcast Vocea Nației de săptămâna trecută (acolo se vede în vizualizări că interesul pentru ideile mari, importante, scade) exemplul Islandei, care, pentru a combate consumul de alcool și droguri în rândul tinerilor, după ce-a văzut că exact ce face acum România nu reușește, a umblat la infrastructură. Da, ăsta a fost răspunsul islandezilor, care în ‘98 aveau cele mai ridicate niveluri de consum de alcool și droguri în rândul tinerilor: infrastructura. Și au făcut o rețea națională de cluburi pentru tineri și de cluburi sportive, cu săli, terenuri și tot ce trebuie. După douăzeci de ani, Islanda are cele mai scăzute procente în rândul tinerilor care consumă alcool și droguri, din Europa. Iată ce înseamnă infrastructura. Pe care, în România, statul nu vrea să o facă. Tocmai pentru că un efect al acestei infrastructuri este slăbirea puterii, o bază mai mare de oameni care devin interesați de politică, de deciziile politice, administrative. Și-atunci, mai bine nu. Mai bine fără sport, fără cultură, astea fiind și primele cheltuieli tăiate de la buget, cu această austeritate impusă din nou cetățenilor, nu companiilor și „specialilor” care ne-au adus aici.
E, acolo unde statul nu face, se poate să reușească cetățenii. Doar că e foarte greu spre imposibil. Pentru că e nevoie nu doar de dorință, e nevoie de mult noroc și destulă încăpățânare. Noi avem norocul ăsta la Starea Nației, așa că săptămâna viitoare (fără vreo chestie oficială, urăsc deschiderile oficiale de orice) vom deschide porțile unui hub cultural care se întinde pe mai bine de o mie de metri pătrați și unde vă chemăm să incubăm idei bune. Despre cum putem lupta împreună pentru o viață mai bună, pentru a nu mai lăsa pe nimeni în urmă, pentru un aer mai curat, pentru lefuri mai bune și așa mai departe.
Și mă bucur că putem fi un model pentru alții. Primesc multe mesaje și rugăminți pentru discuții de la oameni care vor să facă ce am făcut noi. Și tuturor le spun, după ce le explic cât de greu e nu ca să-i descurajez, ci ca să înțeleagă exact la ce se înhamă, că această infrastructură trebuie să fie făcută de stat. Și că oamenii pe care-i adună în jurul lor trebuie să pună, cu toții, cu o strategie comună, presiune pe acest stat. Care trebuie să deschidă mii de șantiere nu doar pentru străzi care vor genera și mai mult trafic, și mai multă aglomerație și poluare (alte state desființează autostrăzi, doar la noi, pentru că nu le avem, mai sunt la modă), ci și pentru baze sportive, săli de sport în locuri în care ele chiar să fie folosite, bazine, patinoare, teatre, săli de cinema în care să vedem chiar filme, nu toate mizeriile, centre de cultură, cămine culturale, biblioteci și așa mai departe. Dar o astfel de mutare a atenției statului pe lucrurile care chiar contează pentru viitor, pe lucrurile care ne-ar face niște buni strămoși cu adevărat trebuie să fie un efort colectiv, susținut de milioane de oameni. Să acționăm zilnic, conștient, pentru viitor așa cum am votat acum nici două luni pentru rămânerea în democrație. Ce ziceți? Ne băgăm? Dezbatem mai multe luni seară, la edițiile live, de la 18.30.
Și-acum, scuze, merg să văd dacă pot, la al treilea turneu la care particip, să mă clasez mai bine de locul al cincilea. Mișcați-vă, face bine!
Cartea săptămânii
Doughnut Economics – Kate Raworth
Am recomandat în ultimele săptămâni în newsletterul nostru mai multe cărți despre economie, pe care le-am citit în ultimii ani și pe care le-am mai recomandat și în trecut. Dar am simțit nevoia să ne întoarcem la ele în contextul pe care-l traversăm acum. Îți recomandăm acest exercițiu, să te întorci peste ani la niște cărți citite mai demult. Vei avea cu totul altă perspectivă.
Avem o nevoie uriașă să schimbăm această paradigmă economică în care trăim în prezent. Iar pentru asta avem nevoie și de lectură. În special de texte care să provină de la autori contemporani, de la economiști și economiste care trăiesc aceleași realități din prezent, care sunt aici, cu noi, în aceeași barcă. Oameni care să știe despre ce vorbesc, pentru că au avut curajul să iasă din birouri, să-și ridice ochii din hârtii, să ignore un pic cifrele, să nu mai fie doar contabili, și să înțeleagă realitatea vieților oamenilor din jur, acum, în prezent. Ceva ce pur și simplu nu se poate afirma despre economiștii și politicienii din România.
„Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, e un aforism cunoscut atribuit lui Mahatma Gandhi. Când vine vorba despre economie, Raworth propune să desenezi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.
În prezent, economia poate fi desenată ca un tub. Un tub în care pe o parte inserăm tot ce luăm din natură, combinăm resursele ca să producem lucruri de care avem nevoie, le folosim, iar la capătul celălalt al tubului ne debarasăm de ele, fără ca ceea ce aruncăm să mai poată fi folosit vreodată. Așa arată o economie liniară.
Kate Raworth desenează un model economic care nu mai arată ca un tub, ci ca o gogoașă. În acest model, nimeni nu este privat la nivel individual de asigurarea nevoilor de bază, în timp ce la nivel colectiv nu punem prea multă presiune pe sistemele de susținere a vieții pe care ni le oferă planeta. Cu alte cuvinte, avem un plafon social sub care nu trebuie să cădem și un tavan ecologic pe care nu trebuie să îl depășim.
Unde se pot înscrie aceste idei? În capitalism? Comunism? Socialism? Raworth crede că putem mult mai mult decât să căutăm să încadrăm orice măsură în „isme”-le secolului trecut. Am putea să concepem sisteme complet noi, adaptate realității din prezent.
Despre asta e și episodul Vocea Nației de sâmbăta asta: despre a înțelege că putem avea idei noi când vine vorba despre economie, despre felul în care ne organizăm în societate. Dar și că regulile pe care le avem azi și pe care le urmăm orbește ar putea să aibă la bază niște idei din trecut prost înțelese.
Albumul săptămânii
Stay Around – J.J. Cale
Drumurile astea lungi sunt și prilej bun pentru a asculta muzică. Și de obicei la drum eu trec pe modul blues. Așa că mi-am pregătit albumul ăsta al monumentalului J.J. Cale. E un album postum, un adevărat testament sonor al esenței JJ Cale: relaxat, sincer, fără înflorituri inutile.
Lansat în 2019, la șase ani după moartea sa, albumul reunește piese nelansate anterior, selectate cu grijă de soția și colaboratoarea sa, Christine Lakeland. Stilistic, e o continuare firească a universului Cale: groove-uri blânde, chitare murmurate, voce șoptită, totul învăluit într-un aer de libertate și detașare. Temele – iubirea, dorul, viața simplă – sunt tratate cu o naturalețe care a devenit marca artistului. Dacă mai sunt alții ca mine acolo, care apreciază amestecul ăsta subtil de blues, country și swamp rock, atunci ăsta e un album pentru voi, din partea unui artist senzațional, care n-a vrut prea multă atenție, ci s-a mulțumit să-i influențeze și să-i inspire pe alții.
Dacă vreți să-i auziți și pe ei aducându-i un tribut (în 2014), atunci ascultați și albumul The Breeze. E cu niște băieți: Clapton, Petty, Knopfler, Nelson…
Starea Sănătății
Trăim într-un sistem care ne sabotează sănătatea zilnic – prin alimentație, stres și dezinformare. Mâncarea ultraprocesată, marketingul către copii, tăcerea statului și cultura rușinii ne împing spre boală, nu spre echilibru.
În cel mai recent episod Starea Sănătății vorbim sincer despre ce înseamnă azi să ai grijă de tine – și de ce e un act de rezistență.
P.S.: în curând pleacă spre tine newsletterul Starea Sănătății de iulie. E printre cele mai colorate și pline de sfaturi newslettere despre ce să mai mănânci, totuși, când pare că nimic nu mai e bun de mâncat. Dacă nu te-ai abonat încă, ne găsești aici.
Starea ideilor
„M-am decis să vizitez mai multe restaurante, pub-uri și cafenele ca să aflu cât costă în medie o sticlă cu apă, ce oferte există pe piață și dacă găsesc măcar un loc unde primesc apă neîmbuteliată gratis. Așa că, în ultimele 3 săptămâni, am trecut pragul a 9 localuri HoReCa din București și 2 din țară”, scrie Bianca Dragomir într-un articol PressOne.
În funcție de brand și de locul în care e consumată, apa costă între 10 și 22 de lei pentru 330/500 ml.
Despre obligația cafenelelor și restaurantelor din România de a oferi gratuit clienților apă potabilă, de la robinet, am mai vorbit la podcastul Vocea Nației și la Starea Sănătății. A trecut deja mai mult de un an de când legea care ne aliniază acestor standarde europene a intrat în vigoare. În continuare, însă, nu primim apă peste tot. Mulți oameni nu știu nici acum că există această lege.
„Dacă nu aș fi locuit în Atena și nu m-aș fi obișnuit să primesc apă gratis aproape de fiecare dată când ieșeam în oraș, cel mai probabil nici nu mi-ar fi trecut prin minte să caut dacă există o reglementare de acest tip și în România. Cel mai probabil, nu aș fi cerut niciodată un pahar cu apă de la robinet, vă rog! Acum o fac, aproape ca un act de rebeliune. Chiar dacă, în continuare, complet irațional, mi-e rușine”, mai scrie Bianca în articol.
Sigur, putem dezbate dacă trebuie să ceri tu sau trebuie să ți se ofere pentru ca legea să fie respectată. Deși textul legii menționează doar „furnizarea gratuită a apei potabile prin rețeaua de distribuție, pentru consumatorii din restaurante, cantine și servicii de catering”. Am putea să mai interpretăm și în favoarea noastră uneori, nu?
Și uite încă o idee. Dacă timpul, energia (și rușinea) îți permit, atunci când suni să faci rezervare într-un loc, întreabă dinainte dacă oferă apă potabilă de la robinet. Atunci când intri spontan într-un loc, pune aceeași întrebare înainte să ocupi un loc la masă. Și fă un act de rebeliune din a refuza să mai frecventezi locurile care nu furnizează apă.
P.S.: mai jos, în secțiunea de recomandări lăsăm locurile noastre preferate, unde te poți hidrata cu apă potabilă, gratuită. Dacă ai și alte exemple, scrie-ne.
Alte recomandări
Unde să mergi și să găsești apă potabilă gratuită:
București: la Cafeneaua Nației ai robinetul cu apă și pahare la vedere, poți să reumpli de câte ori vrei. La Siphon Coffee Shop și la Artisan Coffee Place, la fel. La Coftale Coffee Shop primești o carafă cu apă. Și mai ales la Arome, unde găsești apă infuzată cu plante încă dinainte să fie la modă acest gest firesc.
Brașov: Tipografia.
Hunedoara: Enjoy Specialty Coffee.
Iași: Cuib, noinoi, Gist, Frateria.
Dacă vrei să-ți alegi și o cană, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨
Cum se poate sa ignori total jumatate din populatie? Cum se poate sa nu fie luat in calcul faptul ca omul a contribuit la pastrarea unui sistem agresiv si violent la adresa femeilor, un om care a ales sa minimizeze si sa decredibilizeze o victima nu doar a violentri ci a tentativei de omor!. Cum se poate ca acesta sa fie ministrul justitiei???