Starea Săptămânii 2 august 2025

Tot ce credem că trebuie să știi

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Cercetătorii de la Institutul Pasteur din Paris au studiat efectul emisiunii Insula Iubirii asupra activității cerebrale. Concluziile lor sunt absolut… ah, scuze, am încurcat borcanele. De fapt, au studiat efectele infecției cu COVID-19, descoperind că virusul care produce boala infectează creierul, rămâne mult timp într-o parte a creierului și poate provoca depresie, tulburări de memorie, anxietate, oboseală profundă, dificultăți de respirație. Nu te mira! Recent am auzit de cineva care are COVID-19, serios.

🟠 „Fabrica de bani publici a bisericii“, pe site-ul sorosist globalist DeLaZero. Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) a făcut o cercetare pentru a afla ce vor românii din străinătate. Concluzii: românii vor mai multe consultate și diversificarea serviciilor oferite de către acestea, vor sprijin și informare pe zona drepturilor și obligațiilor, piața muncii, locuire, vor ca limba română să se învețe la școală, să fie parte din programă, vor susținerea asociațiilor românești care să reprezinte mai bine diaspora. Perfect, a zis DRP, apoi s-a pus pe treabă: a direcționat aproape tot bugetul către BOR, să cumpere clădiri și terenuri în străinătate. Biserica Ortodoxă Română este un mare jucător pe imobiliare, da’ cu bani de la Guvern. Într-o zi o să cumpere și o parte din Rai.

🟠 În acest timp România a pierdut 300 de milioane de euro – bani din PNRR – cu care trebuia să facem 400 de kilometri de diguri și 20 de baraje, pentru a preveni inundațiile. Nu-i nimic, le vom preveni în continuare gratis, cu post și rugăciune.

🟠 Încă un caz de tentativă de femicid în România, femeie înjunghiată în stradă de fostul partener. Iar conducerea SNSPA consideră că presa care se interesează de cazurile de abuz sexual asupra studentelor face „can-can“.

🟠 Probabil ultima chestie la care s-ar fi gândit vreodată Mugur Isărescu: varianta ca firma lui să piardă o (mică) subvenție din fonduri UE pe motiv că angajatul care a întocmit dosarul a greșit cursul leu-euro. Și totuși s-a întâmplat. O chestiune minoră, e vorba de o diferență de 0,0022 lei/euro, dar nu te pui cu regulile uneori absurde ale birocraților UE. Probabil ar fi avut mai mari șanse dacă angajatul trecea acolo, la rubrica dedicată cursului: „Cât v-ar conveni să fie? Că-l sun acuma pe șefulică“.

🟠 O altă preocupare a cercetătorilor de pretutindeni: efectul microplasticelor asupra corpului uman. E aici, pe site-ul TVR, un material pe subiect, preluat de la BBC (preluat parțial, articolul de pe BBC este imens). Un detaliu drăguț: o sursă importantă de documentare este o arhivă de material biologic ale cărei baze au fost puse, cumva întâmplător, de un întreprinzător din secolul al XIX-lea. El a început în 1843 să adune anual probe de boabe de grâu uscat, de paie și de sol din câmp, iar demersul său a continuat neîntrerupt până azi, ducând la crearea unei arhive remarcabile. Datorită ei și a altor studii și surse știm în mare de când a început poluarea planetei cu astfel de particule, știm când a explodat consumul, știm că avem microplastic în tot corpul, inclusiv în oase, în creier sau în laptele matern. Da, da, chiar și în laptele matern. Că era și o vorbă cu laptele, mai ales prin filmele cu mafioți: „O să aflu tot despre tine, o să aflu și ce lapte ai supt de la mama ta!“ – care s-a modificat, evident, s-a făcut un update: „O să aflu și ce microplastice ai supt de la mama ta!“

🟠 Cum e asta: un ambasador austriac ducea o viață dublă, administrând în mare secret un blog sadomasochist. Zvonuri circulau de mult, dar acum, dat în vileag fără dubii, ambasadorul și-a înaintat imediat demisia. Adică nu s-a apucat, ca prin alte părți, să explice că stai, dom’le, că era un blog sadomasochist de supraviețuire… sau de îmbogățire… Hai, că toată lumea administrează bloguri de-astea, să ridice piatra cine n-a administrat un blog sadomaso măcar o dată în viață, nu?

🟠 Dar de șpaga de împădurire ai auzit? Europa Liberă a descoperit că vicepremierul Anastasiu nu e singurul membru al Guvernului care a dat șpagă în mod repetat, apoi a depus un denunț. I s-a întâmplat și lui Ciprian Șerban, ministrul Transporturilor. Acu’ multă vreme, când, la fel, era doar un mic afacerist. E un caz oarecum bizar, cu sume derizorii, de câteva sute de lei, incomparabile cu sumele învârtite de Anastasiu (nu că alea ar fi fost ceva de speriat, desigur), dar în rest e fix, fix la fel. Așteptăm reacția PSD-ului, a lui Grindeanu, a lui Neacșu… Probabil o să-l dea afară pe Șerban și din partid, nu numai din Guvern, pentru că-i face de ocară. Adică, nu doar că nu a fost el încasatorul șpăgilor, da’ mai discutăm și de câteva sute de lei. De-a dreptul caraghios, face imagine proastă partidului!

🟠 Revenind la Anastasiu, Rise Project explică la liniuță ce mincinos e totuși personajul, ce tupeu nemărginit poate să aibă. Întrebat de Striblea, recent, cum explică celebra poză cu Nicu Gheară, Anastasiu face pe niznaiul: „Aaa, Nicu Gheară… Da, e un vechi client, i-am închiriat niște autocare, ne-am cunoscut, da, în contextul ăsta ne-am cunoscut, cu autocarele, apoi ne-am văzut pe pârtie și m-a invitat la un grătar și s-au făcut pozele. O cunoștință, un grătar acum 15 ani… Un client, na.“ Mai avea puțin și făcea și el precum Ciolacu: Eu? Eu, în poză cu Nicu Gheară? Mă confundați, nuuu, suntem mulți de Anastasiu în cartea de telefon! Rise Project însă arată că Anastasiu și Gheară au fost parteneri de afaceri, asociați, încă din 2003, plus cu un tip condamnat în State pentru crimă organizată, așadar povestea cu grătarul ăla spontan de acum 15 ani nu stă deloc în picioare. E doar încă o minciună – aici ar fi alta, din culisele celebrei șpăgi – a unui dubios care a fost lăsat să se joace de capu’ lui prin Cotroceni și la Guvern. Dar, desigur, minciună de supraviețuire, toată lumea a mințit măcar o dată în viață…

🟠 Un fermier din Vrancea avea ferma pe traseul autostrăzii A7. Statul îi propune despăgubiri de 50.000 de euro. El merge în instanță și obține… stai așa, să fim siguri că nu greșim numărul de zerouri… 12.500.000 de euro. De 250 de ori mai mult! Se nasc niște întrebări, bineînțeles: cine a greșit, cine a subevaluat, cine plătește, cine se simte responsabil, cine a exagerat, cine a așteptat, oare, o șpagă? Șpagă de subevaluare, șpagă de supraevaluare, nu știm, dar ceva nu se leagă, oricum ai lua-o.

🟠 Amuzantă această comparație între țânțar și rechin: care crezi că e cel mai mortal prădător din istoria umanității? Da, ai ghicit: ăla micu’ este. Nu era greu. Cu rechinul te întâlnești, totuși, extrem de rar, omenirea nici măcar nu s-a preocupat să inventeze un spray antirechini sau aparate de-alea electrice care să-i țină departe de tine. Apropo, să nu-ți faci niciodată selfie cu o viperă. Recomandare de la Salvamont. Da, știm, nici cu vipera nu te intersectezi atât de frecvent, încă n-au apărut viperele tomberoneze prin Sinaia sau Bușteni sau vipera cerșetoare pe Transfăgărășan, da’ ca idee.

---

Nu vreți să ne așezăm și să stăm un pic de vorbă, dragi judecători?

Scriu textul vineri după-amiază, din Biblioteca Nației, în timp ce oamenii de la Vicii fac ultimele probe înainte de concertul din seara asta. Incredibil, o trupă locală de care eu habar nu aveam până acum câteva luni este singura din câte au urcat până acum pe scena noastră care a vândut toate biletele cu multe zile înainte de concert. Nu doar că au reușit asta, dar tot vin solicitări de la oameni, există mese ocupate în terasă de oameni care au vrut să plătească bilet, chiar dacă nu vor avea acces în sală. Îmi dă speranță o astfel de atitudine, un așa sprijin al comunității față de o trupă locală. Abia aștept să-i aud pe băieți, la voce este Alex (Alexis On, cum îl știe lumea de la Radio Prahova), colegul nostru din regie de ceva timp. E un concert aniversar de un an, au pregătit și ceva material video, testimoniale care vor rula pe ecranul din spate. Altfel, e primul concert în care folosim și bașii și există tobe, vibrează totul pe aici, mi-e milă de cei care au vrut bilete la mesele de lângă scenă. Sunetistul deja a decis să meargă doar cu doi din cei patru bași, ceea ce pare mai ușor de suportat. Sunt zece concerte luna asta la Teatrul Nației, deci toate cele cinci weekenduri vor fi pline. Niciun concert nu a fost pe plus până acum, prețul biletelor e prea mic pentru a acoperi cheltuielile de organizare și onorariile artiștilor, dar trebuie să ajungem cât mai repede și acolo. Altfel, vom muri frumos! Sper ca oamenilor să le intre repede în obicei să vină la concerte (vinerea și sâmbăta), la teatru (de la 1 septembrie), la stand-up (miercurea), la conferințe, dezbateri, lansări de carte, workshopuri. Când am făcut locul ăsta am plecat de la ideea că eu aș ieși de două-trei ori pe săptămână la astfel de activități, dacă aș avea unde, dacă mi-ar fi comod să ajung. Și m-am gândit că în situația mea sunt mii de oameni cărora le e greu să se urce în mașină sau în tren să meargă atât de des la București. Unii se grăbesc să-mi explice de ce locul ăsta în care cică am fi băgat prea mulți bani nu are cum să meargă așa cum îmi închipui eu, pentru că am ales prost orașul în care să fac asta. La fel cum am făcut cu Cafeneaua Nației (cine crezi că vrea cafea de specialitate și restaurant vegetarian la Ploiești?), suntem pregătiți să le arătăm că greșesc. Cred că întâi trebuie să oferi, să creezi condiții, să pui în practică idei în care crezi și apoi să vezi reacția oamenilor. Și să ai totul de pierdut când faci asta.

Într-una dintre cărțile pe care le-am primit săptămâna asta de la cititori, Apeirogon, de Colum McCann, Mircea, cel care a donat bibliotecii acest titlu în dublu exemplar, a scris o dedicație care m-a făcut pe mine să încep cartea. Și să n-o mai las din mână. E, într-adevăr, bine scrisă și te sfâșie! Romanul spune povestea adevărată a doi tați – unul israelian, celălalt palestinian – care și-au pierdut fiicele în conflictul israelo-palestinian. Una ucisă de un atentat sinucigaș, cealaltă de un glonț tras de soldați israelieni. În loc să se urască, cei doi au ales să transforme durerea în pod: au devenit prieteni și militanți pentru pace. Ideea e că nu trebuie să fii de acord cu celălalt ca să-l înțelegi. Și uneori, durerea comună e cel mai sincer limbaj al păcii. Și e acolo, în dedicația lui Mircea pe cartea asta care poate fi citită la Biblioteca Nației, un citat care sună așa: „Nu se va termina până ce nu vom sta de vorbă!”

Cumva, nu mai suntem dispuși deloc să stăm de vorbă între noi. Trăim în bule confortabile, hrăniți cu idei care ne dau dreptate și cu dușmani care ne dau identitate. Cine nu e ca noi devine dușman. Cine pune o întrebare devine suspect. Iar Facebook-ul, TikTok-ul și televiziunile ne spun că avem dreptate.

Nu suntem educați pentru dialog noi, aici, în acest spațiu. Dialogul cere răbdare. Cere smerenie. Recunoașterea limitelor. Certitudinea că n-avem întotdeauna dreptate. Azi, trebuie să ai convingeri tari și replici rapide. Uite, de când n-ați mai spus, sincer, în mijlocul unei discuții: nu m-am gândit la asta, ai dreptate! Sigur, s-ar putea să nu fi zis asta de ceva timp pentru că au devenit foarte rare discuțiile pe care le avem față în față, dialogurile adevărate, purtate în alte spații decât zona de food de la mall.

Eșecul total al educației se vede aici, în felul în care comunicăm unii cu ceilalți. Școala nu îi mai echipează pe copii cu abilitățile necesare pentru a purta un dialog. Le distruge curiozitatea. Îi învață să memoreze, să repete, să nu pună întrebări. Mass-media nu ne învață nici ea dialogul. Că dialogul civilizat nu vinde. Nu polarizează. Ne învață scandalul. Rețelele sociale promovează conflictul și validarea rapidă. Așa că… de unde să știm să dialogăm?

Mă uitam pe reacții pe subiectul cu pensiile speciale ale magistraților. Uau! Bun, ura publicului este complet justificată. Avem un sistem judecătoresc care nu mai arată de ceva timp vreo urmă de respect față de justițiabili. Iar oamenii văd și simt pe pielea lor asta în fiecare zi. Nu zic că așa e peste tot, vorbesc de percepția publică a sistemului judecătoresc.

Dezarmantă însă mi se pare reacțiile celor din sistem. Chiar dacă sunt și voci decente care răzbat de acolo, domină pozițiile aroganților de serviciu, care, la fel ca mulți dintre politicieni, tocmai pentru că au prea mulți bani, nu mai simt, nu mai percep pur și simplu realitate în care trăiesc cei mai mulți dintre români. Iar poziția CSM e ceva rău, pare un cancer incurabil acolo.

Ce cred că nu înțeleg acești funcționari. În primul rând, acest concept de justiție socială. Te-ai aștepta la altceva din partea unor oameni ai justiției, nu? Într-o societate democratică care se dorește echitabilă, nu e normal ca un judecător să iasă la pensie cu douăzeci, treizeci de mii de lei pe lună, în timp ce un muncitor care a lucrat 40 de ani în construcții primește două, trei mii de lei. Dacă primește. Și dacă ajunge la pensie, că pensia e prea departe pentru un muncitor și prinde doar câțiva ani plini de chinuri din ea, pe când judecătorul ieșit la 48 de ani mai are încă pe-atât de trăit bine, cu plimbări pe-afară și pensie enormă. Nu, nu există nicio justificare morală pentru această discrepanță. Munca unui judecător este importantă, dar la fel este și munca unui asistent social, a unui șofer de ambulanță, a unui om de la salubritate sau a unei educatoare. Ba, în opinia mea, munca unei educatoare e mult mai importantă, pentru că ea stă cu viitorii adulți mai mult decât părinții, la vârsta la care copiii pot fi modelați cel mai ușor astfel încît să nu ajungă în fața unui judecător ca inculpați pentru furt, abuz, viol, crimă… Statul trebuie să funcționeze pe baza dreptății colective, nu a excepțiilor privilegiate. E ceva de la care noi ne-am abătut și suntem vinovați, noi, cetățenii, că am permis acest derapaj enorm, care trebuie acum reglat.

Apoi, pensia specială e, de fapt, o formă de extragere privilegiată a resurselor comune. Aceste pensii nu se bazează pe contribuții reale, ci pe o schemă paralelă, ruptă de sistemul contributiv. Asta înseamnă că o bună parte din pensia judecătorului vine din contribuțiile celor care trăiesc cu salarii mici. Adică, din munca vânzătoarei de la supermarket sau a lucrătorului pe salariu minim se plătesc privilegiile unei elite. E o inversare a logicii solidarității, în care cei mulți și vulnerabili susțin financiar o minoritate deja favorizată. Asta fac și măsurile guvernului Bolojan, transferă în cârca celor mulți și vulnerabili povara deficitului. Rezolvă probabil o problemă pe termen scurt, dar naște unele mult mai grave pe termen mediu și lung.

O altă problemă este că statul român a ajuns cumva prizonierul acestor pensionari speciali. E o relație cu totul toxică aici: statul nu mai poate reforma sistemul pentru că se teme de reacția judecătorilor, care pot bloca reformele. Asta înseamnă capturarea instituțiilor publice. Exact ce ne trebuia acum pentru a alimenta valul ăsta extremist, nu? Care, trebuie s-o spunem de fiecare dată când avem ocazia, a crescut atît de mult tocmai pentru că justiția din țara asta a ales să nu își facă datoria. România este raiul infractorilor. Îmi povestea o prietenă de care veți mai auzi, se alătură echipei Starea Nației, că s-a mutat în Spania pentru că instituțiile din România au refuzat să pedepsească un dement care nu vrea să respecte un drum de servitute prevăzut legal. Pur și simplu, de la poliție la judecători toată lumea se uită în altă parte, în timp ce dementul e înregistrat în timp ce îi amenință cu toporul pe cei care trebuie să treacă pe terenul lui pentru a ajunge acasă. Refuzul ăsta de a-și face datoria e omniprezent în justiția din România. Și duce la crime aproape în fiecare zi. Așadar, sunt două chestiuni de reglat. Prima ar fi ca justiția să înceapă să își facă treaba și să nu mai reprezinte mai degrabă interesele mafioților și ale infractorilor, cea de-a doua ar fi să înțelegem cu toții că toate veniturile din bugetul public (salarii sau pensii), indiferent de poziție, de școală, de orice, trebuie să se raporteze la salariul minim. Ori doi, ori patru, ori zece salariul minim, în baza unei legi clare. Când ți se pare ok, ca om al legii, să încasezi de la stat, ca pensionar la 48 de ani, zece pensii medii în fiecare lună, atunci ești nu doar din cale afară de arogant, ci ai și grave defecțiuni la sistemul de valori și la definițiile pe care trebuie să se bazeze orice societate democratică.

Sigur, pentru că veniturile astea i-au desprins de realitatea în care trăiesc cei mai mulți dintre români, acești oameni nu pot fi convinși cu lozinci, cu atacuri sau sloganuri populiste. Sunt oameni ai sistemului, formați într-o logică a excepției și a autorității.

Dar cred că pot fi convinși prin dialog. Cu argumente ferme, care să le arate că privilegiile lor subminează chiar principiile pe care ar trebui să le apere: echitatea, echilibrul între puteri, încrederea publică.

Așa că fac eu o astfel de încercare aici, pentru că sunt sigur că există destui reprezentanți ai sistemului care ne urmăresc. Cu unii discut destul de des și îi știu întregi la minte. Altora le urmăresc pozițiile (mi-a plăcut poziția publică a judecătoarei Sorina Marinaș, și mai ales precizările de după prima postare).

Aș face în primul rând apel la onoarea profesională. Nu știu dacă mai există, la mulți oameni ai legii pare doar o glumă bună asta cu onoarea în general. Dar nu poți să împarți dreptatea și să accepți în același timp o nedreptate atât de evidentă. Cum poți cere respect pentru lege și instituții când tu vrei să fii deasupra lor? Apoi, e de făcut și o discuție despre bani. Despre sursa lor. Cum spuneam mai sus, pensiile astea funcționează tot pe sistemul solidarității, deci sunt plătite și din munca altora. Care duc acasă într-un an, din muncă grea, banii pe care un judecător îi primește acum ca pensie într-o lună. Ăștia nu sunt bani câștigați, sunt bani furați prin șmecherii care țin de practicile fostei Securități, atât de bine înfiptă încă și în justiția de la noi.

Aș mai spune doar atât. Am stat de-a lungul timpului de vorbă cu mulți copii care vor să urmeze Dreptul pentru că vor să devină judecători, avocați, procurori. Și cu toții vor să facă asta pentru că simt în ei o chemare și vorbesc, cel puțin când intră la facultate (pe mulți îi strică acolo iremediabil sistemul), despre simțul ăsta al dreptății pe care vor să și-l împlinească slujind legea și interesul public. Judecătorul e, prin definiție, un funcționar public cu vocație morală. E acolo nu ca să fie aplaudat sau plătit regește, ci ca să apere legea și echilibrul într-o societate fragilă. E, cum ajungi de aici în punctul în care crezi că ți se cuvine mai mult decât restului cetățenilor? Onoarea în meseria asta este despre curajul de a rămâne drept într-o lume strâmbă. Justiția noastră nu mai e un serviciu public, ci o meserie de lux pentru elite. Trebuie să reglăm cât mai repede situația asta.

V-aștept pe aici, pe la Teatrul Nației (în seara asta vor urca pe scenă cei de la Soul Serenade), dacă vreți să stăm de vorbă. Și dacă veniți și cu cartea preferată, în dublu exemplar, pe care să scrieți de ce ar trebui să fie citită de cei care aleg să o răsfoiască aici, la bibliotecă, veți contribui la ceva ce nu mai există pe-aici. Că, na, în loc să băgăm peste un milion de euro (1,1 and counting, mi-a comunicat zilele trecute Monica) într-o clinică medicală, am băgat în două săli de spectacole, o bibliotecă, un studio TV și o cantină socială. Huo!

---

Albumul săptămânii

Dead Posey – Are You In a Cult?

Am vrut să recomand trupa locală Vicii, care vineri seară a tras un concert pe cinste la Teatrul Nației, dar băieții nu au încă un album legat ca lumea în vitrină, ceea ce sper să se întâmple în curând, pentru că merită. Și asta vrem să facem aici, la Teatrul Nației, să promovăm trupe locale, de peste tot din țară. Deja unii ne contactează, pentru că au auzit de noi. Normal, nu e ca și cum apar zilnic scene bune de cântat, în țara imbecililor care se întrec la guvernare să ucidă cultura. Doar că pentru un astfel de demers e nevoie de sprijinul comunității. Adică oamenii să vină. Problema asta se va rezolva în parte și odată cu lansarea platformei teatrulnatiei.ro, unde vom urca în format video cele mai multe dintre concerte și spectacole, urmând ca din banii adunați de la abonații din întreaga lume să-i sprijinim și pe artiști, mai ales pe cei aflați la început de drum.

Dead Posey (Danyell Souza & Tony Fagenson) sună foarte bine, chiar dacă pe alocuri le poate părea unora agresiv. E o critică la adresa societății moderne – corupție, influensări, manipulare prin presă, actualități, cum ar veni. Dar e și despre demoni interiori, traume și vindecare. O energie bună iese din toată lucrarea, excelent legată muzical, adică nu e nimic să te supere, din contră, sunt multe momente în care zici: uau, beton sună partea asta! Sper să vă placă.

Starea Sănătății

Poluarea aerului este o urgență din perspectiva sănătății publice, însă măsurile luate de cei ce au putere de decizie nu sunt aliniate cu această realitate.

În trecut, epidemiile de holeră și de boli infecțioase ne-au învățat că orașele au nevoie de apă potabilă curată și de un sistem eficient de canalizare. De mult timp deja, oamenii de știință ne spun că și felul în care ne construim și operăm infrastructura modernă are o influență asupra afecțiunilor de care suferim.

Dacă ai tensiune, iei medicamente, dacă fumezi, te poți lăsa, dacă ai o alimentație proastă, mai poți umbla un pic la dietă. Dar când vine vorba despre aerul pe care-l respiri? Ce poți să faci?

Găsești câteva idei de soluții colective dar și individuale în acest episod de pe canalul Starea Sănătății. Ți-l recomandăm, e la fel de actual și azi.

---

Starea ideilor

Ideile de azi vin din studiul Bucureștiul sub caniculă, publicat recent de Fundația Friedrich-Ebert România:

Urbanismul slab reglementat sau care a permis excepții de la reguli după perioada anilor 1990, la care se adaugă traficul motorizat individual (cauzat, în mare parte, de modul în care s-a construit și de slabul interes al autorităților publice locale pentru o politică de transport public în comun timp de decenii) sunt parte dintre factorii care contribuie la accentuarea valurilor de căldură extreme de pe perioada verii în Municipiul București.

(Asta și apropo de „nostalgia” resimțită de unii oameni după perioada comunismului, despre care am povestit în acest episod al podcastului Vocea Nației.)

(...) autoritățile publice locale nu acordă atenție experienței mersului pe jos în oraș. Coordonarea semafoarelor se face în continuare în București cu scopul de a fluidiza traficul rutier, cu puțină atenție pentru timpii de așteptare pentru pietoni la semafoare. În unele zone, aceste semafoare sunt plasate în plin soare, fără umbră (spre exemplu, în Piața Operei). Mai mult, nici traseele nu sunt umbrite, ceea ce face mersul pe jos, pe perioade de caniculă, o experiență profund neplăcută și potențial nocivă pentru sănătate.

Suntem relativ obișnuiți să auzim în perioadele de cod roșu de caniculă sfaturi cu privire la hidratare, statul în locuințe și evitarea muncii în plin soare. Realitatea este că, de fapt, pentru persoanele care locuiesc precar sau care au venituri din munci ziliere sau prost plătite, acestea nu sunt opțiuni viabile. Mai mult, tipul de muncă în regim independent, fără contracte de muncă, ca în cazul livratorilor, îi privează pe aceștia de drepturile pe care le au în raport cu firmele pentru care prestează servicii în perioadele de caniculă.

Regândirea spațiilor verzi trebuie să țină cont de biodiversitate și să deservească prioritar nevoile asociate urgenței climatice. Deși acestea trebuie să îndeplinească și o funcție de agrement, intervențiile în aceste spații trebuie să fie cât mai discrete și în acord cu prioritățile de mediu.

Recomandăm lectura întregului studiu. Îl găsești aici.

---

Dacă vrei să-ți alegi și o cană, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨