Starea Săptămânii 15 august 2025

Tot ce credem că trebuie să știi

Aug 15, 2025

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Ai auzit, aproape sigur, de povestea cu microbuzele cumpărate la suprapreț de consiliile județene. A apărut luni, în publicația Reporter de Iași. Dar ai citit și continuarea? Ba nu, continuările. Prima e aici, cu date financiare ale firmei furnizoare, cu explicațiile lui Costel Alexe și cu dimensiunea jafului: practic, în această afacere au dispărut banii de un spital nou. A doua prezintă o adevărată minune: în Sălaj, celebrele microbuze – fix aceleași, de la același furnizor – au costat cu 85.000 de euro mai puțin decât la Iași, respectiv cu 144.000 mai puțin decât la Olt! Sălajul a plătit doar 118.000 de euro, o sumă ce ridică uriașe semne de întrebare, da, da, Consiliul Județean Sălaj pare că i-a fraierit pe furnizori, iar președintele de-acolo riscă să fie demis și dat afară din partid – e vorba de PNL – pentru că întinează nobilele idealuri ale jafului din bani europeni! Oare cum s-or simți copiii din județul Sălaj știind că merg la școală cu niște microbuze jenant de ieftine? Ce educație le dăm? Dacă se simt discriminați?

🟠 Adio, cipuri! Gata cu cipurile alea nenorocite! Un neurolog român de la Universitatea Stanford din SUA poate – dacă am înțeles noi bine din acest articol – să producă în laborator creier uman. Așa zice: „Neurologul Sergiu Pașca este pionierul unei tehnologii care permite recrearea țesutului cerebral uman și a circuitelor neuronale în laborator, oferind oamenilor de știință acces fără precedent la dezvoltarea creierului uman și deschizând noi posibilități pentru tratarea tulburărilor, de la boli psihiatrice până la dureri cronice“. Am remarcat în articol și utilizarea verbului „a asambla“, adică foarte curând am putea să asamblăm singuri, acasă, un creier. Da, e foarte posibil ca în câțiva ani să putem cumpăra de la Altex sau de la alte magazine un creier de rezervă, ca un fel de backup, sau memorie externă, da, exact.

🟠 Te-ai gândit vreodată că cineva măsoară folosirea în cărți a cuvintelor legate de natură? Da, se face și asta. Dar știai că există profesori universitari de „conectare cu natura“? Există. Miles Richardson este unul dintre ei și tocmai a scos un studiu care „urmărește cu precizie pierderea naturii din viețile oamenilor în ultimii 220 de ani, pe baza datelor privind urbanizarea, dispariția faunei sălbatice și, mai ales, faptul că părinții nu mai transmit copiilor obiceiul de a interacționa cu natura“. A, dacă tot am pomenit de folosirea cuvintelor legate de natură în cărți, se pare că fenomenul este într-o ușoară revenire. Natură nu prea mai avem, e adevărat, probabil că foarte curând cărțile care conțin cuvinte despre natură o să fie plasate în categoria utopie, o să stea pe raftul cu SF-uri.

🟠 Legat de conectarea cu natura, iată un exemplu deosebit, de conectare la scară internațională, bravo! Adică s-a descoperit că fabricile austriece de cherestea se conectează în România cu lemn din pădurile protejate ale Slovaciei: „Scandal european: fabricile Schweighofer și Kronospan din România prinse că procesează lemn din parcuri naționale!“

🟠 Rise Project demontează încercarea Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) de a demonta un „mit“ despre veniturile magistraților. E chiar amuzantă situația. Așadar, CSM postează niște grafice pe pagina sa de facebook, încercând să arate că judecătorii din România au printre cele mai mici salarii din UE. Într-adevăr, ei apar spre coada clasamentelor, curge cu aprecieri, comentarii, „daaa, așa se face, «cifre, nu vorbe!»“ Doar că cifrele și vorbele, dacă nu sunt puse într-un context, pot fi extrem de înșelătoare. E ca și cum ne-am lăuda noi că un coleg a reușit performanța de a cuceri cel mai înalt vârf din Munții Măcinului fără să prezentăm informația că vârful are doar 467 de metri și ajungi acolo pe o potecă, fără prea mari eforturi. E frumos locul, recomandăm, apropo. În fine, găsești articolul aici, citește-l pe îndelete, noi o să cităm doar una dintre concluzii: „Între procurori, se află pe locul întâi“. România, da.

🟠 Multe cuvinte legate de natură apar și în emisiunea noastră de joi, despre jaful deja legendar din pădurile României, pe care chiar te rugăm să o urmărești pe canalul nostru de pe YouTube. Sunt, în general, cuvinte din registrul decenței, bineînțeles… Deși, la ce nenorociri se petrec în domeniu, e cam greu să te abții de la folosirea unor termeni din registrul birjăriei. Dosare penale periate sau de-a dreptul îngropate fără urmă, scheme perverse prin care lemnul tăiat ilegal devine, în actele companiilor de procesare, perfect legal, plus mizeria din televiziunea publică, TVR, care a ținut de șase în unele momente.

🟠 Oare cum se zice în japoneză „cererea online se completează obligatoriu cu pix albastru și se depune la etajul II“? De ce întrebăm: se pare că s-a găsit un domeniu în care putem concura cu Japonia. Da, sună incredibil, dar acest articol susține că e adevărat: „În Japonia futuristă a trenurilor de mare viteză, viața zilnică încă depinde de faxuri și dischete. Câteva explicații“.

🟠 Zâmbește, mâine s-ar putea să se închidă compania Kodak. Kodak… aparate de fotografiat, momentul Kodak… Ei, nimic important, doar o companie înființată în 1892 – în SUA, nu în Asia, deși numele te poate păcăli – și care a rezistat, cu perioade mai bune, cu perioade mai puțin bune, cam până în momentul în care cineva a avut ideea tâmpită de a monta un telefon pe o cameră foto. Acolo s-a rupt filmul definitiv.

De ce dreapta și nu stânga. Ce facem cu presa. Și cum refacem educația

A publicat recent Slavoj Žižek un text excelent pe Substack, care începe cu un citat din Walter Benjamin: „În spatele fiecărui fascism se află o revoluție eșuată.” Și, susține cu argumente Žižek, populismul de dreapta actual este rezultatul eșecului revoluției stângii. Dar problema reală este: de ce dreapta a reușit să capteze furia maselor și nu stânga?

Și aș încerca un răspuns privind înspre situația de la noi din bătătură. Unde, da, e ușor să constatăm că în spatele populismului conservator de tip AUR, dar și al cinismului PSD-PNL stă eșecul istoric al stângii autentice.

Noi nu avem partide de stânga. PSD a confiscat cu totul zona asta pentru că la început a adus multe voturi, dar este mai de dreapta decât PNL-ul prin multe măsuri pe care le-a luat. Așadar, opțiunile au fost „social-democrația” clientelară PSD (care a înghițit și PNL), și pseudo-liberalismul corporatist descreierat marca USR. Dar oamenii nu se mai regăsesc deloc aici. Așa că golul lăsat a fost umplut de naționalism conservator, teme antiminorități, conspiraționism și discurs împotriva elitei globaliste. Problema cu vocile de stânga de la noi, care există, e că sunt răsfirate și foarte leneșe. Avem tot felul de think tank-uri și ONG-uri progresiste, chiar au pâlpâit pe aici și inițiative politice, dar discursul lor se dorește elitist și e rupt total de realitatea clasei muncitoare sau a salariaților. Și nu presupune munca aia de jos, interacțiunea directă cu oamenii. E un misecuvenism înspăimântător în zona asta, inclusiv la ONG-urile care pun pe masă teme precum corupția, drepturile civice, ecologia urbană. Toate necesare, dar care nu interesează decât în zonele urbane mari. Și acolo nu într-o măsură suficientă.

Crescuți și ocrotiți de serviciile și de instituțiile noastre inconștiente (care au protejat toate manifestările extremiste în ultimii 15 ani) și cu bani mulți din afara țării, Georgescu și Simion și AUR și sateliții capturează frustrarea oamenilor. Care vor fix aceleași lucruri pe care le vrem toți, siguranță, predictibilitate, echitate, trai decent, respect. Iar extremiștii vorbesc despre toate astea pe înțelesul lor.

Și-atunci, degeaba combatem extremismul, în condițiile în care nu există ceva către care oamenii să se ducă. Pentru că și dacă-i convingem că Georgescu, cu prostiile lui periculoase, nu poate fi o soluție, nu vor accepta să revină la PSD și la PNL și la USR. Iar adunarea asta, unu plus unu plus unu plus unu dă patru doar la aritmetică. În politică dă trei, apoi doi, apoi unu, apoi, dacă iei măsuri precum Guvernul Bolojan, transferând povara deficitului în cârca celor mai vulnerabili, PSD plus PNL plus USR plus UDMR plus minorități poate să dea chiar zero.

În prezent, nu există un vehicul politic de stânga sau măcar de centru capabil să concureze pentru putere. Tot apar idioți care meșteresc și prezintă vehicule care promit să-i ducă departe tot pe extremiști. Iată, SOV face partid pentru Georgescu. Vor mai fi astfel de inițiative. Problema e că-n lipsa unei alternative credibile și construită pe baze sănătoase, care să garanteze rămânerea noastră în democrație și pe acest coridor îngust către libertate avem o scenă politică blocată între populismul de dreapta și rahatul ăsta de tehnocrație corporatistă, care s-a înșurubat la putere în prezența unui președinte mai degrabă absent în primele luni de mandat. Chiar mai absent decât Iohannis, cum remarca și Valeriu Nicolae de curând.

Închei segmentul cu o vorbă excelentă tot din textul lui Žižek, care m-a pus pe gânduri vreo jumătate de oră. Este din filmul Munich: The Edge of War, în care un personaj spune: „Speranța înseamnă să aștepți ca altcineva să o facă.” Nu credeți că în situația sunt prea mulți dintre noi?

Am făcut un calcul pe care l-am spus și la emisiunea de joi. Deși suntem una dintre puținele redacții care se finanțează în proporție de peste 90% din donațiile și abonamentele plătite de public, mai puțin de trei din o sută de oameni care ne urmăresc constant contribuie la ceea ce facem. Dacă iau în calcul doar nucleul dur, sunt aproape 30.000 de oameni care s-au înscris să primească acest newsletter. Dacă 10% dintre ei și-ar face abonament pe noua platformă teatrulnatiei.ro, unde în câteva zile vor fi urcate emisiunile noastre, conținut exclusiv și multe dintre evenimentele care vor avea loc la Teatrul Nației, de la lansări de carte și concerte până la conferințe pe diverse teme, spectacole de teatru și de stand-up, am avea resursele necesare pentru organizarea tuturor evenimentelor culturale pe care ni le propunem anual. Sunt multe, dar ne trebuie obiective mari, nu? 100 de concerte, 50 de piese de teatru, 100 de proiecții de filme de artă și documentare, 50 de spectacole de stand-up, 40 de lansări de carte, 30 de conferințe pe diverse teme, 10 dezbateri. Asta pe lângă cluburi de carte, seri de poezie, ascultat de viniluri, workshopuri pe o grămadă de subiecte, cursuri gratuite pentru copii.

Legat de finanțarea presei independente, e bine că tema a fost readusă în atenția publicului de recenta tranzacție de presă atât de comentată în unele bule. Doar că subiectul, fiind unul care se poartă exclusiv pe rețelele care ne-au învățat că totul trebuie să fie gratuit și că ni se cuvine, va muri la fel de rapid cum a apărut. Dar într-o primă fază am plecat și eu pe fentă. Mirat de interesul atât de mare al multora care s-au apucat să plângă presa independentă la care, desigur, nu contribuie, mi-a trecut prin cap zilele astea să sun niște oameni buni (și chiar am făcut-o), cărora să le propun să transformăm stareanatiei.ro într-un site care să aibă și știri, opinie, reportaje, investigații. Ceva prin care să punem umărul și mai serios la întărirea democrației. Cu o rețetă diferită. Cu accent pe justiție socială, pe protecția bunurilor publice, a mediului, a resurselor, pe echitate fiscală, drepturi sindicale, democrație participativă. Ceva direct, curajos, inteligent și bine documentat. Nu știu dacă mai găsesc resurse pentru a contribui la o astfel de construcție, dar dacă găsesc oamenii potriviți aș face-o. Ce ziceți, ar putea să îndrăznească o astfel de construcție să se finanțeze din contribuțiile publicului? Nu știu, mai ales după ce am lansat căminul ăsta cultural sunt mai degrabă sceptic că oamenii mai sunt dispuși și mai pot găsi resurse să pună umărul la întărirea comunităților, în nebunia asta de lume. Dar aștept mesajele voastre, să-mi spuneți cum vi se pare o astfel de idee. Că poate găsim oameni cu energia și viziunea necesară să pună totul în practică.

Primesc multe mesaje, mailuri, scrisori chiar de la profesori. Am constatat, în timp (fac meseria asta de aproape trei decenii – mi-o tot repet și eu cu speranța să înțeleg s-o las mai ușor), citind aceste scrisori, cât de mult s-a degradat educația celor de la catedră. Cu cât sunt mai tineri profesorii care îmi scriu, cu atât gândurile lor sunt mai prost transpuse în scris și conțin mai multe greșeli. Nu vorbesc despre neatenții sau litere mâncate, nu, vorbesc despre acele greșeli care arată că persoana respectivă n-are ce să caute în învățământ. Și după ce am trecut și cu doi copii prin licee teoretice cu pretenții, ascultând multe dintre cursurile ținute online în pandemie, pot să spun fără teama că aș putea greși: degradarea educației vine în primul rând de la catedră. E vorba de niște minime standarde care au fost anulate pur și simplu. Cum poți corecta o lucrare a unui copil dacă tu, profesor, habar n-ai când un cuvânt se scrie cu cratimă și când fără? Ce autoritate mai poți avea – în epoca în care actul de învățare nu mai e unidirecțional, de la catedră către clasă, cunoașterea fiind disponibilă oricui, oricând, gratuit, în forme dintre cele mai diverse și accesibile – în fața unor copii care își dau seama că tu de fapt nu știi să scrii corect românește?

Așa că mai ales în contextul actual, în care tot discutăm despre norme, despre posturi, despre dinozaurii din sistem și tinerii capabili care nu sunt încurajați și motivați să intre în sistem, înainte de alte idei de reforme, aș propune o soluție simplă pentru a repune educația pe un drum corect.

Și uite, e și o oportunitate politică aici. Se leagă cu ce am scris mai sus. Politicienii care se află acum la putere pot confisca de la populiști, de la extremiști, pe bucăți, mesajele care prind la cetățeni. Patriotismul, de pildă. Să umplem țara cu ideea că patriot ești atunci când vorbești și scrii corect în limba în care te dai patriot. Asta i-ar descalifica de la acest statut pe nouă din zece extremiști. Și ar scoate din învățământ, nu știu, șapte din zece profesori? Aici ghicesc, nu știu procentul exact, dar eu cred că dacă mâine intrăm în orice cancelarie de gimnaziu sau de liceu din România și îi punem pe toți de acolo să scrie un text după dictare nu vom înțelege ce caută acei oameni la catedră. Vom înțelege că sunt niște impostori care în timp s-au adaptat și au luat prizonier sistemul educațional. Nu mai zic de facultăți, e dezastru și acolo, am făcut în ultimii 15 ani o facultate și un master la Universitatea București (Litere) și un alt master la Titu Maiorescu (Psihologie sportivă). Nu mai zic de starea de sănătate mintală a acestor oameni.

Sigur, vina principală o poartă statul aici. Ministerul. Și e nedrept să vii acum, dintr-odată, și să spui, într-un sistem care s-a degradat în timp: cine nu știe să scrie și nu trece testarea psihologică să plece mâine. Nici nu poți face asta, dar poți pregăti terenul, poți aloca bugete pentru pregătirea pe bune a profesorilor. Pentru că e mult mai nedrept pentru copii și pentru viitorul tuturor să tolerăm în continuare această stare de fapt, în care în loc să faciliteze cunoașterea și să amplifice curiozitatea copiilor, sistemul educațional amplifică prostirea și resemnarea, făcând din rămânerea în democrație o misiune imposibilă.

Altfel, ne vedem la emisiuni, cu Starea Nației, cu Starea Sănătății, ne apropiem de final și cu sala de teatru, după care ne mutăm la ridicarea cantinei sociale, abia aștept!

Albumul săptămânii

Blue – Joni Mitchell

Am primit mesaje de la voi, că vreți și muzică mai veche. Și pentru că îmi povestea Andreea aseară că abia așteaptă noul album al lui Taylor Swift m-am gândit să scriu despre un album și despre o artistă care au schimbat într-adevăr lucrurile în muzică. Și este o inspirație și pentru Taylor Swift, așa cum a fost o inspirație pentru mari muzicieni, de la Jimmy Page la Ani DiFranco, de la Herbie Hancock la Bjork sau Phoebe Bridges, ca să dau doar câteva nume.

Recunoașterea valorii lui Joni Mitchell e totală. Piesele ei sunt studiate în universități nu doar la secțiile de muzică, ci și la literatură, datorită construcției poetice și metaforelor sofisticate. Iar albumul ăsta, scris într-o perioadă grea, după despărțiri de Graham Nash și Leonard Cohen, e considerat nu doar cel mai bun pe care l-a scos, ci și unul dintre cele mai influente din istoria muzicii moderne. Rolling Stone l-a plasat constant în top 5 albume din toate timpurile, iar mulți critici îl văd ca pe un „manual” al compoziției confesive. Nu e rău deloc, nu?

P.S. Dacă vreți să ascultați muzică bună live vă aștept la concertele noastre de la Teatru. Bilete și programul până la sfârșitul lunii găsiți aici.

Starea Sănătății

Ce se întâmplă în corpul tău când scrii în jurnal? Poate un obicei atât de simplu să-ți reducă stresul, să-ți îmbunătățească somnul și chiar să-ți îmbunătățească perspectiva asupra lucrurilor din jur? Ce spun studiile despre legătura dintre scris, claritate mentală și sănătatea fizică? Și, nu în ultimul rând, ce au în comun Marcus Aurelius, Frida Kahlo și Nicolae Steinhardt?

În cel mai recent episod Starea Sănătății vorbim despre beneficiile validate științific ale scrisului în jurnal ca formă de exprimare, de vindecare sau de recunoștință. De la studiile lui James Pennebaker și cercetări recente, până la exemple reale ale unor oameni care au folosit acest obicei pentru a trece prin momente dificile.

Am pregătit și o serie de recomandări practice pentru a te apuca de scris în jurnal chiar de astăzi.

Și dacă vrei să începi de undeva și nu știi de unde, lasă-ne un comentariu și spune-ne pentru ce ești recunoscător/recunoscătoare astăzi. Dacă ai nevoie de inspirație, uite pe ce au scris ceilalți înaintea ta:

Sunt recunoscătoare pentru că am un venit constant lunar decent.

Eu sunt recunoscătoare pentru roadele minunate din grădină.

Sunt recunoscătoare pentru Hospice Casa Speranței care pentru două săptămâni are grijă de tatăl meu bolnav de cancer cu metastază gr. 4., dându-mi mi o perioadă de odihnă ca să-mi recuperez forțele pentru ceea ce urmează.

Sunt recunoscătoare că mi-am cumpărat o rochie frumoasă azi.

Sunt recunoscător pentru fiecare persoană pe care am cunoscut-o și mi-a adus o schimbare în viață.

Sunt recunoscătoare prietenei mele că luptă atât cu boala, sistemul medical și câțiva oameni toxici!

În fiecare zi, sunt recunoscătoare pentru lumina soarelui dimineața, pentru fiecare apus văzut și mai ales pentru o adiere de vânt răcoros, mai ales acum pe caniculă.

Sunt recunoscător pentru că mi-am depășit teama și rușinea și i-am recunoscut unui prieten că l-am mințit. M-am simțit eliberat după ce am recunoscut greșeala și i-am cerut iertare. Mai sunt recunoscător pentru câteva pagini citite din Anthony Robbins, la cafeaua de dimineaţă. Sunt recunoscător și pentru acest material despre scris.

Starea ideilor

Ideea de azi vine de la Timothy Snyder, care scrie în cartea Despre libertate că, indiferent de vârstă, avem nevoie de „structuri specifice libertății”.

Există libertate ca principiu și libertate ca practică. Iar prima fără a doua nu înseamnă mare lucru.

Concepte precum bunăstare, egalitate, libertate, democrație, toate au nevoie în cele din urmă și de structuri reale, fizice, chiar palpabile, ca să se poată manifesta.

Un exemplu concret despre care Snyder scrie în carte: supraviețuitorii dintr-un sat ucrainean dezocupat de ruși au cerut ajutor pentru a construi un loc de joacă. O dorință ciudată în mijlocul unui război care ucide copii, nu? Dar absența crimelor, scrie istoricul, nu e suficientă. Copiii au nevoie de locuri în care să alerge, să se joace, au nevoie de parcuri unde să fie în siguranță, departe de mașini, adică de „structuri specifice libertății” pe care nu și le pot construi singuri.

Absența răului este esențială. Însă e doar prima condiție necesară pentru obținerea libertății, nu libertatea în sine.

Există cinci forme de libertate, care conectează libertatea ca principiu cu libertatea ca practică. Am povestit despre ele într-un un episod recent al podcastului Vocea Nației. Îl găsești aici.