Starea Săptămânii 1 februarie 2026
Tot ce credem că trebuie să știi
Bun găsit la Starea Săptămânii!
🟠 1994: România semnează un acord militar cu Rusia. 1999: România semnează un acord militar cu China, iar tot ce se întîmpla sub umbrela acestui acord urma să fie secret, lucru stipulat clar în document. 2022: NATO definește Rusia drept „cea mai semnificativă și directă amenințare la adresa securității aliaților și a stabilității în zona euro-atlantică“. 2024: România e criticată în raportul Comisiei de politică externă a Senatului SUA pentru legăturile cu instituțiile chineze de învățământ militar și pentru cooperarea polițienească dintre cele două țări. Cum stăm în 2026: România încă are un acord militar cu China, iar acordul cu Rusia a încetat în decembrie 2025. La inițiativa Moscovei, nu a noastră. Ciudată poveste, într-adevăr. Ciudată în sensul că nu avem un parteneriat și cu Coreea de Nord, la asta ne referim… Cum de ne-a scăpat?
🟠 Despre felul cum Episcopia Romano-Catolică din Iași și Vaticanul au îngropat o agresiune sexuală comisă de un preot catolic din județul Bacău asupra unei minore am amintit în live-ul nostru de luni, dar punem și aici o trimitere către articolul de pe PressOne. Aceeași publicație a dezvăluit anul trecut, în toamnă, abuzurile sexuale și practicarea fără drept a psihoterapiei de către doctorul Cristian Andrei. PressOne revine acum cu un documentar video – „Molia“ – ce conține mărturiile a șapte dintre victimele impostorului. Un documentar despre fenomenul abuzului terapeutic în România.
🟠 O comună din Caraș-Severin are doar 166 de locuitori, dar stârnește pasiuni nebănuite printre candidații la primărie. Așa se face că la fiecare rundă de alegeri locale se comit manevre cu vizele de flotant, iar unii localnici află cu surprindere că locuiesc în casă cu alte cinci persoane de care nu au auzit în viața lor. Primarul de acum e un domn acuzat că, pentru a-și asigura victoria, a mutat în comună, fictiv, angajați ai propriilor firme. Tipu’ vine când și când prin comună și o face în stil mare, cu elicopterul. Aterizează pe unde-i vine, împotriva regulilor, împotriva legii. Probabil că lasă elicopterul pe avarii și… „hai, dom’le, că nu stau decât cinci minute!“ Și-a amenajat și în curte un loc de aterizare și n-ar fi de mirare să pună pe el niște navete de bere sau bidoane cu apă. Că nu știi când vine altu’ și aterizează pe locu’ tău!
🟠 Amuzant: „Chelnerul Simion s-a făcut de râs în SUA. A tăiat degeaba tortul cu Groenlanda“. Sau: „România nu are ce căuta în Consiliul lui Trump: O caricatură de tratat susținută de Grindeanu și Simion, la rândul lor, două caricaturi ale politicii mioritice“. A, și asta: „Grindeanu și Simion, politicienii corupți care blochează ieșirea României din criză și atacă furibund UE“. Sau așa: „Georgică, Șoșo, slujnicuța de la POT și alți sateliți nu propun un proiect de țară“. Știi de unde sunt aceste citate? N-o să-ți vină să crezi. De pe site-urile AUR. Aoleu, asta-i și mai dihai: „Simion, hiena fără suflet! Și-a păcălit colegii de partid să finanțeze AUR cu banii lui Maricel Păcuraru“. Și nucleara: „Ce ar face acest borfaș la guvernare?“ De urmărit fenomenul, pornit de la fostul număr doi din AUR, Marius Lulea. Încă se joacă, da, curând vom afla dacă e revoltă reală, răzbunare sau doar încă o schemă de marketing.
🟠 Știi filmul ăla cu spioana rusă care se pilea și trimitea SMS-uri la un agent FBI? În America, da, spioana era în America. Bine, nu era chiar spioană, era doar folosită de o șmecheră de la FSB. A, și cu afaceristul rus care a fondat el un ONG, tot acolo, în SUA, și a făcut lobby puternic pentru desprinderea Californiei de Statele Unite. Băga strâmbe pe-acolo… Ei bine, nu era film, erau fapte reale.
🟠 Cică să nu ne alarmăm, e doar așa, o constatare, încă nu e clar ce înseamnă, dar o treime din peștii examinați în patru țări din Oceanul Pacific conțin microplastice. Dacă nu ne potolim cu plasticul ăsta, curând o să scoatem peștele din apă și o să-l punem pe televizor, în locul tradiționalului pește de sticlă. O să schimbăm și celebrele versuri, o să fie așa: „Din Oceanul Pacific a ieșit un pește mic / Și pe coada lui scria – made in China“. Norocul nostru e că s-a găsit recent o planetă similară Pământului și „potențial locuibilă“. Uraaaa! Avem unde să ne mutăm în caz de ceva. Iar dacă vrem să ajungem rapid acolo, pentru explorări, trebuie să spunem că sigur există petrol și minerale rare. Și narcotraficanți. Și o democrație în piuneze, care are nevoie de sprijin american! Alooo, domnu’ Trump!
🟠 Nimic despre cele trei milioane de documente, fotografii și clipuri video referitoare la pedofilul miliardar cu conexiuni politice Jeffrey Epstein publicate de către Departamentul de Justiție al SUA. N-avem noi treabă. Ce să aflăm noi de-acolo, că Epstein îl făcea idiot pe Trump, într-o corespondență cu un eminent finanțist, fost președinte al Universității Harvard, care îi cerea lui Epstein sfaturi despre cum să ajungă în pat cu femeile. Nu, că informațiile publicate sigur sunt scoase din context și în plus avem treburi mai importante, de exemplu Iranul este în alertă maximă, Trump ar fi în stare de orice ca să deturneze atenția de la chestiune.
🟠 Cea mai mare fraudă din istoria artei americane: câteva picturi semnate de Donald Trump au fost vândute cu milioane de… Ei, nici chiar așa. Lucrările nu erau realizate de Trump, chiar dacă individul ar fi în stare să spună că nimeni nu se pricepe mai bine decât el la pictat. Povestea e alta, o citim pe Curatorial: „Între 1994 și 2009, un caz incredibil care a implicat una dintre cele mai renumite galerii din New York a afectat lumea artei: 60 de tablouri false ale lui Rothko, Pollock și alți maeștri ai abstracționismului american au fost considerate capodopere de către cele mai mari muzee, experți și colecționari timp de peste cincisprezece ani, înainte de a fi în cele din urmă demascate. Detaliile acestei imense escrocherii au devenit subiectul unui documentar pe Netflix, «Made You Look: A True Story About Fake Art»“.
🟠 A, da, un anunț important. Rugăm Casa Albă și gigantul Amazon să nu mai insiste. Documentarul MELANIA nu va fi difuzat pe platforma teatrulnatiei.ro. Pe Teatrul Nației avem doar concerte, spectacole de teatru și stand-up, conferințe, emisiuni și alte producții proprii. Abonează-te acum la teatrulnatiei.ro!
„Soarele încă strălucește“
Și ești upstander sau bystander?
Fascismul care înflorește în America a primit o lovitură puternică săptămâna asta, iar oamenii din Minneapolis (aici ai piesa scrisă, înregistrată și lansată în trei zile de The Boss) au demonstrat încă o dată că nu trebuie să faci sacrificii prea mari pentru a determina răul să se retragă. E suficient să apari. Când suficient de mulți oameni apar, nu mai contează nici puterea, nici armele, nici autoritatea, nici ordinele unui președinte nebun. Cetățenii, pentru că sunt educați peste tot în lume greșit, nu înțeleg de multe ori câtă forță pot avea împreună. Nu doar cel mai despotic regim, ci și cea mai mare corporație poate fi pusă la pământ în doar câteva zile, dacă suficient de mulți oameni aleg să nu mai aibă de-a face cu ceea ce oferă corporația respectivă. De-aia și politicienii, dar și bogații lumii care la Davos cer să fie taxați, iar în secret sau chiar pe față finanțează regimuri iliberale care le promit dereglementare totală și distrugerea Europei, trebuie să înțeleagă că dacă scopul nu este bunăstare pentru cât mai mulți atunci jocul trebuie refăcut. Cu orice risc, cu orice preț. Nu neapărat pentru noi, cei de acum, cât mai ales pentru cei care vin.
Am povestit marți, la emisiune, despre cum istoricii au împărțit în cinci categorii populația Germaniei după instalarea nazismului. Între autorii răului, nu mai mult de 3% dintre cetățeni, și salvatorii și rezistența, cei care s-au opus pe față regimului și au riscat totul, și ei foarte puțini, istoricii au pus două categorii pe care le-au numit bystanders și upstanders. Adică spectatorii pasivi și cei activi. Ei bine, 90% dintre nemți au fost atunci spectatori pasivi. Știau ce se întâmplă, vedeau ce se întâmplă, dar nu făceau nimic pentru a opri răul. Când la o masă stau un nazist și alți nouă oameni care n-au nicio problemă cu asta, ne uităm la o masă la care stau zece naziști.
Este incredibil cum destui oameni cu carte, intelectuali, se pun în slujba extremismului. Citeam zilele astea că de fapt AUR e de stânga. E amuzant să vezi cum își contorsionează unii sinapsele pentru a arăta că albul e negru. De fapt, ăsta e noul sport național, de la politicienii care ne spun că ne e bine până la jurnaliști și influencerii care încearcă să ne convingă că sancționarea derapajelor de la democrație este atac la siguranța națională. Și că finanțarea presei trebuie făcută de stat, prin partide, nu de cetățeni, prin direcționarea voluntară, asumată, semnată la ANAF. Uau!
După ce am citit câteva zile tot ce-am prins despre operațiunea Épuration Sauvage, din Franța eliberată de forțele aliate (am aflat despre asta din Barmanul de la Ritz, recomand, e de găsit și la Biblioteca Nației), am mai găsit zilele astea două povești din Germania nazistă, din care putem înțelege atât puterea lui împreună, cât și cum ne raportăm ca persoane la suferința celorlalți.
Apropo de salvatori și de cei care se opun asumându-și toate riscurile, mișcarea Die Weiße Rose, adică Trandafirul alb, a fost una dintre cele mai curajoase și disperat de lucide forme de rezistență intelectuală împotriva regimului nazist din Germania, în plin război. Fără arme, fără bani, fără mulțimi. Rezistență prin cuvinte scrise. Bine scrise. Mai mulți studenți, Sophie și Hans Scholl, Alexander Schmorell, Willi Graf, Christoph Probst, cărora li s-a alăturat profesorul de filosofie Kurt Huber, au redactat și distribuit șase manifeste tipărite clandestin. Ușor de ghicit despre ce era vorba. Crimele regimului nazist, exterminarea evreilor, plus chemare la rezistență morală, nu la violență. Erau invocate conștiința creștină, responsabilitatea individuală, filosofia clasică. „Un stat care face din crimă o lege distruge însăși demnitatea umană.“ Și altele asemenea. Pe 18 februarie 1943, Sophie și Hans Scholl au lăsat un teanc de manifeste în atriul universității din München. Sophie, într-un gest aproape simbolic, a aruncat ultimele foi de la balcon. Un portar fidel regimului a văzut, a raportat. S-au făcut arestări, apoi o glumă de proces de câteva ore i-a trimis la moarte. Ghilotină. Sophie avea 21 de ani. Ultimele ei cuvinte: „Soarele încă strălucește“.
În lunile următoare, aproape toți membrii White Rose au fost executați.
Așadar, se știa, se putea spune nu, tăcerea a fost o alegere. Și ce-a făcut, domne, a fost ucisă, ar spune cei mai mulți. Da, fiecare trebuie să decidă ce fel de om este. Suspendăm moralitatea în fața fricii? Ce faci când știi?
Nu am găsit cărți traduse în limba română, dar mi-am cumpărat de pe Amazon cartea asta, At the Heart of the White Rose, de care m-am și apucat, și am văzut aseară, până târziu, filmul Sophie Scholl, The Final Days. E pe Youtube. Impresionant e puțin spus.
A doua întâmplare este despre acei „upstanders“ de care avem atâta nevoie. Oameni pe care i-am văzut zilele trecute în Statele Unite, pe străzile din Minneapolis (cea mai tare glumă despre asta a lansat-o Colbert, care a spus că nu vrei să vină Springsteen să facă un cântec despre străzile tale). Sau cei pe care colegii mei de la Cafeneaua Nației din București îi văd zilnic protestând într-un țarc în fața Ambasadei Iranului și cărora Marius le-a dus astăzi cafea și ceai.
În Berlinul anului 1943 mai existau câteva mii de evrei care nu fuseseră deportați. În general, bărbați evrei căsătoriți cu femei „ariene“. Regimul îi tolera. Până când a decis să nu-i mai tolereze. În februarie 1943, după înfrângerea de la Stalingrad, a avut loc Fabrikaktion, curățarea Berlinului de evrei. Așa că 2.000 de bărbați evrei nu s-au mai întors într-o seară acasă. Fuseseră închiși într-o clădire a comunității evreiești de pe Rosenstraße 2-4, în Berlin. Soțiile lor au aflat și au mers acolo. Timp de o săptămână, între 27 februarie și 6 martie 1943, din ce în ce mai multe femei s-au adunat în fața clădirii, refuzând să plece. Au fost amenințate, dispersate temporar, dar au revenit. Și au stat acolo. Până când regimul a cedat, până când răul, arătat atât de clar, a dat înapoi. Bărbații au fost eliberați, chiar și cei care erau în drum spre Auschwitz. Sigur, e vorba și de context, regimul era foarte fragil după Stalingrad și nu putea să riște ca o astfel de scânteie să aprindă proteste în toată Germania.
Avem, așadar, pe de o parte, la White Rose, curajul conștiinței, de-aia e nevoie ca oamenii educați să dea dovadă de responsabilitate, nu să sară precum șobolanii în barca extremismului, iar la Rosenstraße, forța conexiunii umane.
Dictaturile astea, cele existente sau cele pe cale să se instaleze, nu au nevoie doar de frica oamenilor. Asta e destul de ușor de instalat, pentru că acționează un instinct: caută adăpost. Extremismul, răul au nevoie ca oamenii să rămână singuri. Să nu acționeze împreună. La asta a fost atât de bun comunismul ceaușist. Și iată ce urme a lăsat, cât de mulți oameni pică în plasa unor dezaxați care le spun, în bulele lor, orice vor să audă.
Pe-aici pe la noi, tupeul PSD nu are limite, după cum am explicat și în emisiunea de joi. Ordinul dat de pesediști lacheilor e limpede și arată că acest partid nu s-a schimbat deloc și nici nu vrea. Rămâne fieful infractorilor care-și propun, de la Iliescu și Năstase încoace, un singur lucru: să fie statul, pentru a putea fi mai presus de lege și scurge cât mai mulți bani către grupurile infracționale care controlează partidul. Atacul asupra presei independente e amuzant, pentru că trebuie să-ți curgă din gură ca să crezi că albul e negru, dar și de real ajutor. Formularele 230 sunt completate de oamenii care văd ce joc fac trompetele PSD. În luna ianuarie, 1.318 cetățeni completaseră formularul 230 pentru Starea Nației. Mai mulți decât în aceeași perioadă a anului trecut. Și mulți dintre cei peste 10.000 au completat anul trecut pentru doi ani. Ce se întâmplă într-o țară în care presa independentă dispare? Păi, vedem foarte bine în Ungaria. Și am trăit vremurile astea și în perioada 2000-2004, când același PSD te închidea folosind Garda Financiară dacă nu te putea cumpăra.
Ce face PSD, care se duce din ce în ce mai mult către extrema dreaptă, în încercarea disperată de a rămâne în viață, este să-l copieze acum pe Trump. Tăierea programului USAID de către imbecilul planetei (știți că niște viermuși care își spun jurnaliști fac liste cu cei care îl înjură pe Trump și trimit la Ambasada SUA?) a distrus nu presa, ea s-a repliat și chiar s-a apropiat mai mult de oameni, ci organizații esențiale pentru categorii importante de oameni vulnerabili. Așa arată nazismul.
Ce-i deranjează pe acești oameni și pe slugoii lor? Simplu. Că există și alte opinii, diferite de cele pe care vor ei să le impună. Asta le oferă cetățenilor perspectivă, context și posibilitatea de a lua decizii în cunoștință de cauză.
Care este, și mai aplicat, azi, problema? Justiția. Și e de înțeles atitudinea politicienilor și a presei și trompetelor finanțate de partide. Protejează un mod de lucru în Justiție. Mod de lucru care i-a scăpat în ultimul deceniu pe cei mai mulți dintre politicieni și afaceriști cu statul de dosare. A fost perioada SRI-DNA un dezastru pentru democrația noastră? A fost, nu există dubii aici. Doar că s-a ajuns acum în extrema cealaltă. De la dreptate cu serviciile și arestați-i pe toți, că oricum sunt hoți, știe toată lumea, nu contează dacă avem sau nu probe, am ajuns la scăpați-i pe toți, că e mai bine așa pentru toată lumea. De la binomul SRI-DNA, am ajuns la binomul magistrați-partide, unde partidele au acordat și permis acordarea de beneficii financiare inadmisibile în justiție, iar magistrații și-au luat angajamentul că nu se va ajunge la condamnări pentru oamenii importanți. Și asta arată nu doar investigația Recorder și multe altele apărute în ultimii ani, ci toate sentințele în dosarele importante din ultimul deceniu. Întrebarea este: putem să ajungem, după aceste două extreme care au făcut atât de mult rău democrației, la un mod normal de funcționare a justiției, permițându-i și obligând-o să funcționeze independent, în liniile trasate de Constituție și de legile care o reglementează? Asta e, acum, marea provocare a din ce în ce mai fragilei noastre democrații. Vom discuta în continuare subiectul la Starea Nației, desigur. Unde aveți multe feluri în care ne puteți sprijini direct, nu le mai reiau aici.
Ce săptămână la Teatrul Nației! Și nu s-a terminat. Diseară, deci duminică, revine pe scenă Ada Milea, pentru un nou spectacol sold out. Am avut teatru miercuri, două concerte Phoenix joi și vineri, Bucovina sâmbătă. Ieri și azi au fost spectacole de teatru pentru copii, am discutat și cu copiii și cu părinții, le-a plăcut foarte mult și deja se formează și aici o comunitate. Între noi, unii părinți s-au bucurat foarte tare când au aflat că pot să-i aștepte pe copii citind, cu o cafea sau un ceai în față, în bibliotecă. Sâmbătă a fost și un workshop, ADN Vocațional, cu Paul Olteanu, de asemenea cu sala plină. Sâmbăta viitoare vine la întâlnirea cu publicul de la Teatrul Nației Dragoș Stanca, pentru o discuție despre tehnologie, AI și prăbușirea adevărului și a democrației, în aplauzele algoritmilor. Să vă rezervați din timp locul în sală, pe iabilet.ro.
Săptămâna viitoare avem așa:
Joi, 19.30: Cristina Radu Ensemble
Vineri, 20.00: Retro Party cu Jiji Lazăr
Sâmbătă:
11.00: Workshop cu Dragoș Stanca și Dragoș Pătraru
13.30: Teatru pentru copii: Doi șoricei cocheți
19.30: Concert Antract
Duminică:
11.00: Spectacol pentru copii: The Magic Show
19.30: Concert Mircea Vintilă
Dacă sunteți departe, cele mai multe dintre cele peste 400 de evenimente culturale și educaționale programate în acest an la Teatrul Nației se pot vedea, live și apoi înregistrate, pe platforma noastră, teatrulnatiei.ro, cea mai consistentă și directă formă de sprijin pe care o aveți la dispoziție, printr-un abonament lunar.
Luni ne vedem la Starea Nației LIVE, de la 18.00, pe YouTube și pe teatrulnatiei.ro, unde de luna asta vom introduce și alte beneficii pentru abonați, reduceri importante nu doar la produsele noastre, ci și la alte platforme educaționale. De marți încolo, ai celelalte producții, cu mine, cu Costi Rogozanu, cu George Bonea și mai urmează. Vezi că mai jos ai și rubrică nouă la acest newsletter.
Albumul săptămânii
And I Have Been – Benjamin Clementine
Nici nu știu, să recomand asta la muzică sau la poezie? Poezie pe muzică? Muzică pe poezie? Vă lămuriți și voi, că eu încă nu am un verdict. Vineri am avut o zi cum aș vrea să-mi permit mai multe. Dimineață am dat o fugă la București, pentru un meci de padel, unde Paul Olteanu și partenerul lui ne-au distrus pe mine și pe Marote, care a jucat prima dată sportul ăsta și acum merge de zici că e împăiat, iar apoi am avut o discuție de câteva ore, la Teatru, cu minunatele Alexandra Crăciun (forță pe branding d-ăla bun) și Raluca Radu (pe care poate o știi de la Vocea României). Am făcut schimb de titluri de cărți, de filme, de muzică. Iar pe nenea ăsta, Benjamin Clementine, îl ascult de atunci. Are trei albume, e greu să faci diferența între ele, l-am recomandat pe cel mai recent.
E ceva ce adori sau nu-ți place, nu cred că există cale de mijloc. Text care te obligă la prezență, voce pe care n-ai putea s-o încadrezi undeva, pentru că te poartă peste tot, mai degrabă teatrală decât muzicală, pian și atât. Sper să vă placă.
Cartea săptămânii
Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim – László Krasznahorkai
Uau, ce roman! Mă rog, le-a plăcut și celor de la Nobel, deci… Am fost sceptic la început, chiar l-am lăsat din mână de vreo două ori, dar ceva (nu doar obsesia mea de a termina cărțile pe care le încep) m-a făcut să revin și să continui. E mai degrabă greu de citit din cauza felului în care e scris. Romanul ăsta m-a făcut să fiu mai atent la folosirea frazelor foarte lungi. Nu-ți dă niciun moment de odihnă, ai cel mult două paragrafe pe pagină, totul curge, personajele apar pe rând, după fiecare punct. Practic, punctul la finalul unei fraze de multe ori și de o pagină este singurul semn care te anunță că se trece la un alt personaj. Afli tu despre cine e vorba din fraza care urmează, care se întinde și aia pe o jumătate de pagină sau o pagină sau chiar mai mult.
Recunoaștem și comunitățile provinciale de la noi. Se și face referire de multe ori la români. Orice fel de speranță de salvare e cu dibăcie distrusă de autor, e o lume actuală acolo, care se prăbușește. Revenirea în țară a unui baron înseamnă readucerea la viață a comunității, care proiectează asupra lui toate iluziile, toate dorințele, toată speranța unei vieți mai bune. Ceea ce Caragiale a făcut simplu, accesibil și amuzant la noi, Krasznahorkai face foarte complex și construit cu mare atenție. Râsul e amar. Oamenii sunt mici, miturile sunt ieftine, realitatea doare pe fondul promisiunilor fără substanță. Ceea ce te marchează e lipsa oricărei urme de speranță. Decăderea morală e totală, nu există eroi care să îi salveze pe acei oameni.
Știm și noi câteva chestii despre venirea unui ales care să rezolve tot, nu? Era să distrugem bruma noastră de democrație pentru el. Așa că romanul ăsta, pe care vi-l recomand, e și despre noi și despre ce se întâmplă la noi. E despre ce se întâmplă în zona asta de lume de ani buni. Despre oameni și comunități care nu își asumă responsabilitatea, ci așteaptă să fie salvați, să vină cineva și să le ofere siguranță și un trai mai bun. E o oglindă pe care mulți n-ar vrea-o pusă în fața lor.
Starea fotbalului
Dacă mai există oameni care nu știu, drumul meu în jurnalism (sau subminarea statului, dacă asculți noul playlist stabilit în sediul PSD) a început cu sportul. Cu scris la ziar, emisiuni la radio, apoi la TV, cu sute, mii de meciuri văzute pe toate coclaurile, apoi cu un ziar local de sport, la care am pus și unul de satiră, opinie și investigații, ca să putem să scriem în continuare despre meciuri. Au fost niște ani grei, dar foarte frumoși. În care l-am avut alături permanent pe Radu. Suntem împreună de când ne știm. La început n-a fost alegerea noastră, că suntem veri și am crescut ca frații. Ce a urmat am ales noi, uniți și de pasiunea pentru sport. A lui Radu pentru fotbal o depășește cu mult pe a mea, de-aia el a plecat de la jurnalism la scouting, unde e unul dintre cei foarte buni. Nu la noi, nu. La noi e cu mizerie și cu bani negri și cu oameni care n-au nicio legătură cu fenomenul, ci doar cu banii și cum să-i facă ușor, pe spinarea altora. O să aflați de la el mai multe în zona asta. Problema cu scrisul, atunci când îl ai în sânge, e că te mănâncă. Și n-ai cum să-i reziști. Iar Radu scrie nu bine, ci excelent. Și de azi îl poți citi aici și dacă îți place și te ajută să înțelegi mai multe despre fotbal te poți abona la newsletterul lui, ca să îl obligi să facă asta în continuare. Dacă nu, măcar dă mai departe cuiva pe care-l știi pasionat de subiect.
Salut, sunt Radu și sunt dependent de fotbal!
Bunăăă, Raduuu!, veți fi răspuns voi, încântați de cunoștința cu autorul unei rubrici pe care n-a cerut-o nimeni, dar care e aici pentru a vă conecta la fotbalul nostru și deconecta, în același timp, fie că o citești la sfârșit de săptămână sau lunea, la muncă, simulând mai ceva ca Darius Olaru parcurgerea unor e-mailuri foarte importante pentru firmă.
Promit să tratez subiectele fără încrâncenare, faulturi din spate, intrări cu talpa sus. Asta ar mai lipsi, să accidentez și eu fotbalul ăsta rebegit și rablagit!
Mă găsești pe Substack aici, unde prestez de aproape un an și jumătate atât pentru pasionați, cu un newsletter la liber, cât și pentru cei care iau fotbalul mai în serios, cu o variantă cu paywall, dar care disecă echipe și jucători ceva mai profi. Mă ajută, cred eu, cei 20 de ani de carieră în fotbal, cu experiențe la cluburi din Serie A, Bundesliga sau Ligue 1.
Uite, ultimul subiect serios a fost o analiză a transferurilor făcute de Rapid, cu o atenție specială acordată brazilianului Talisson, pe care l-am urmărit un meci și-ți pot spune ce va aduce în jocul vișiniilor.
Până săptămâna viitoare, hai ai voștri, oricare ar fi ei!
Starea Sănătății
Nu suntem bine.
Aproape unu din doi români se confruntă cu probleme de sănătate mintală. Cei mai mulți dintre oameni nu cer vreodată ajutor.
În cel mai recent episod Starea Sănătății facem radiografia sănătății mintale în România. Vorbim despre stigmatizare, violență, acces dificil la terapie, lipsa prevenției și strategii care rămân pe hârtie. Găsești episodul integral aici.
Nu uita să apeși butonul subscribe, dacă te ajută ce facem aici, și să dai mai departe și altora episoadele noastre, dacă crezi că le-ar putea fi utile.
Starea ideilor
„E greu să-mi spun povestea“, scrie Eddie Jaku, supraviețuitor al Holocaustului, în cartea Cel mai fericit om de pe Pământ. „Uneori e foarte dureros. Dar mă întreb: ce se va întâmpla când noi nu vom mai fi? Ce se va întâmpla când toți supraviețuitorii vor fi decedat?“
Eddie Jaku și-a publicat cartea în 2020. A murit un an mai târziu. Avea 101 ani.
Săptămâna aceasta a fost Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Poate că cel mai bun lucru pe care-l poți face azi, la mai bine de 80 de ani distanță de la această tragedie, este să citești sau să asculți poveștile pe care supraviețuitorii au avut curajul să le lase în urmă.
If you heard what I heard este un proiect construit de nepoții supraviețuitorilor Holocaustului. Ultima generație care va fi auzit poveștile direct de la cei care le-au trăit pe propria piele, stând față în față împreună cu bunicii lor, în aceleași încăperi, pe parcursul mai multor decenii.
Găsești aici povestea spusă de Jordan, nepotul lui Edith Egar, autoarea cărții Alegerea, carte pe care, la fel ca Cel mai fericit om de pe Pământ, nu o putem recomanda suficient. Edith Egar are în prezent 98 de ani.
„Câteodată mă gândesc că aceia dintre noi care nu ne-am spus atâta vreme poveștile am făcut o greșeală“, mai scrie Eddie Jaku. „Am impresia că am ratat o generație care ar fi putut contribui la a face din lumea asta un loc mai bun, care ar fi putut împiedica ura care acum capătă amploare pretutindeni.“
Dacă vrei să-ți alegi și o cană, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨
Foarte bune articolele dar cum aș putea schimba fontul? Pentru mine este foarte obositor. Oricum, tot înainte!
Fantastic!